Profesor Vasile Găurean: Un mister adânc al sufletelor care se iubesc

Toate științele cunosc astăzi o dezvoltare explozivă, căreia abia îi ținem pasul. Nu realizăm ce ne poate aduce ziua de mâine. Este aventura cea mai spectaculoasă a umanității.

     Una singură este știința care avansează greu, în principiu din lipsa adecvată a instrumentelor cercetării: Psihologia, știința cunoașterii Sufletului omenesc.

          Literatura, de exemplu, explorează acest domeniu prin actele comportamentale ale omului. Din ele deducem ce fel de suflet (psyche,gr) sălășluiește în cineva și avem astfel  galeriile de personaje, într-o infinitate de tipuri.

          Iubirea intensă dintre două persoane este efortul lor de a deveni o unitate, de a ieși din singurătatea în care am fost zidiți, fapt intens dezbătut încă de gnostici. Astfel putem înțelege  zbuciumul din lirica eminesciană și din toată lirica erotică a lumii, dacă vrem și nu doar ca un lung lamento de suspine  și doruri.  Trebuie să înțelegem noi, adulții, dar și  elevii, tinerii, studenții, că „Iubirea este efortul suprem al ființei de a ieși din singurătate”, cum se exprima Gabrielle d”Anunzio. Excedem deci simpla înțelegere a noțiunii.

          Singur Dumnezeu, Creatorul nostru știe toate tainele ființei noastre, iar unele nu le vom ști probabil niciodată. 

          De multă vreme, aleator, m-a preocupat  un mister al persoanelor care țin unul la altul, se iubesc și își duc dorul,  mai ales dacă au o perspectivă incertă de a se mai revedea: războaie sau călătorii în depărtări: persoane îndrăgostite, părinți și fiii lor și invers etc.

          În adolescență, citisem o carte a lui Camille Flamarion (1842-1925) în care pleda pentru implacabilitatea destinului și încerca să o dovedească printr-o suită de  întâmplări.

          Una din ele relata cazul unei perechi legate de o dragoste puternică. Din pricina războiului care izbucnește, tânărul este nevoit să plece în armată, la chemarea implacabilă a zeului Marte. La ultima și sfâșietoarea lor întâlnire,  cei doi fac un legământ: dacă el va pieri pe front, să i se mai arate iubitei sale pentru ultima oară.

          Trec zile și săptămâni și luni. Își mai scriu, dar de la o vreme scrisorile nu mai sosesc și într-o noapte, pe când bolta cerească era luminată doar de stele,  fata noastră, adormită, se trezi, ca la o nelămurită chemare.

           Când deschise ochii, i se păru că vede un fel de pervaz de lumină și în acesta îi apăru deodată, clar și întreg, în uniformă militară, cu sabie, frumos ca la  paradă, iubitul ei. Doar că părea palid foarte. Ea întinse spre el brațele și voi să se dea jos din pat, să-l îmbrățișeze, dar el îi făcu semn tăcut să stea liniștită, căci nu îl poate atinge, ci doar să-l vadă, după care, încet, încet, totul se șterse. În lacrimi amare, iubita lui înțelese că Dumnezeu a îngăduit ca logodnicul adorat să i se arate pentru ultima oară.

          Legat de cele ce vorbim, Domnul IISUS HRISTOS a rostit odată niște misterioase cuvinte: „Dacă doi dintre voi   se vor înțelege  pe acest pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.”(Matei,18,19)

          Negreșit, pot fi multe feluri de înțelegeri între două  persoane și să nu ne bazăm doar pe noi ci,  asupra înțelegerii noastre, să chemăm binecuvântareea lui Dumnezeu pentru a se realiza și a dăinui. Întâmplarea relataă de Camillee Flamarionn am așezat-o tocmai în această zonă de înțelegere.

          Cu gândul meu secret de a vă transmite și dragostea pentru literatură, ne vom opri asupra unei scurte povestiri a naratorului italian Dino Buzzati, „Mantaua”, având central această taină.  Ca și în proza lui Mircea Eliade (vezi „La țigănci”, „O fotografie de paisprezece ani” ș.a.) din realul cel mai real, alunecăm  pe  nesimțite în supranatural. Haidem, așadar, iubiți cititori!

                                                          x

          După o lungă, foarte lungă așteptare, de luni și luni de zile, când  speranța era gata să moară și ea, soldatul Giovanni se întoarce acasă.

          „Era o  zi cenușie de martie, zburau ciorile”, trecuse de amiază, iar mama lui  tocmai strânsese masa. Când Giovanni apăru în prag, biata femeie se cutremură de bucurie:„Binecuvântatul meu!”Alergă să-l îmbrățișeze. Ana și Pietro, cei doi frățiori mult mai mici izbucniră și ei în strigăte de bucurie.

          Giovanni își puse sabia grea pe un scaun și nu rosti niciun cuvânt, poate ca să nu-l podidească plânsul.

          Mama se dădu puțin înapoi, să-l poată privi mai bine: ”Lasă-mă să mă uit mai bine -zise ea printre lacrimi. Lasă-mă să văd cât ești de frumos! Ești palid, prea palid!”

          Da așa era și părea foarte, forarte obosit. Nici nu putea schița parcă un zâmbet de oboseală. Mama îl rugă să-și scoată mantaua grea, fiindcă e cald în cameră. Giovanni însă, dimpotrivă, își strânse mantaua pe lângă el, ca și cum i-ar fi fost teamă că i se va lua:

          „ -Nu, nu, îngăimă el, oricum, peste puțin timp trebuie să ies.”

            -Să ieși? Ai fost dus de doi ani și vrei imediat să ieși? rosti ea, văzând că după bucurie se reinstalează eterna neliniște a mamelor. Nu vrei să mănânci ceva?”

          El zice, privind în jur, că  a mâncat și ei s-au oprit la câțiva km. de aici, în tabără,  și îl așteaptă afară cineva.

          Ospitalieră, mama se miră că nu l-a chemat pe străin înăuntru. E din sat de la ei sau un prieten de la regiment? Nu e bine să-l lase în stradă. Merse la geam și observă într-adevăr, o siluetă învăluită parcă într-o manta întunecată. „În amețeala marii sale bucurii se născu, de neînțeles, o durere misterioasă și ascuțită”./„Dar un pahar cu vin?  Încercă ea. Putem să-i dăm și lui.”

          „ -Nu, nu, e mai bine să nu-i dai, mamă. E un tip ciudat.”

        -Bine, dar  cine e? Ce vrea de la tine?

        -Prea bine nu-l cunosc. A venit  în timp ce călătoream. A venit cu mine. Asta-i tot.”

          Mama schimbă subiectul, ca să nu-l întristeze și îi mai aminti de iubita lui de dinaninte de a merge în armată, de Marietta și  voi să-l bucure cu amintirea ei. Giovanni abia schiță un zâmbet amar, căci părea apăsat de o greutate știută tainic numai de el.

          Mama  nu-l mai înțelegea și mai ales acea tristețe grea  ce o avea pe chip, la fel ca aceea. din ziua plecării sale în armată. Doar avea în față viața fremătătoare...se va căsători cu Marietta, fata lui frumoasă, vor suna clopotele, se vor arunca valuri de flori...Ciudat, el se ferea să o privească în ochi, „ca și cum s-ar fi temut de ceva.”

          Haide, să-i facă o cafea! Să-i arate camera lui proaspăt zugrăvită, cu un lampadar nou, perdele frumoase. El o văzu, „înfruptându-se din aerul de altădată”, dar  îi spuse:

          ”-Mamă, mamă...acum trebuie să mă duc; el mă așteaptă...A fost chiar prea răbdător.”

         În timpul acesta, Pietro și Anna, care stătuseră într-o mirare liniștită până acum, se apropiară de Giovanni, vrând să-i vadă mai bine hainele de postav albastru, frumoase

                   „-Pietro, Pietro -le strigă mama. Stați cuminți.”

           -Pietro, mai curajos, vru săi vadă pantalonii frumoși, de postav, dar soldatul se feri: „Nu, nu, nu!”

          A fost însă prea târziu. „cele două margini de postav albastru ale mantalei se întredeschiseră pentru o clipă.” Mama țipă:

                   „_Vai de mine! Ce ți-au făcut? Uite, sânge!

          -Trebuie să mă duc, mamă, zise el cu disperată hotărâre. L-am lăsat să aștepte destul...Pa, Anna, pa, Pietro, mamă...Era deja la ușă.”

          Plecă și cei doi, ca două umbre stranii,  o luară nu spre sat,  ci peste câmpii, înspre munți, ca două fantasme.

          Atunci, sărmana femeie înțelese totul.

          „Un gol imens, un gol imens pe care niciodată vremea nu avea cum să-l mai umple i se deschise în suflet. Înțelese povestea mantalei, tristețea fiului și cine era individul misterios care se plimba de colo-colo pe stradă...cine era acel  personaj  sinistru, atât de răbdător. Atât de milos și răbdător, care îl însoțise pe Giovanni până la bătrâna lui casă, ca să o poată saluta pe mama, înainte de a-l duce pentru totdeauna cu sine. Să aștepte zeci de minute în șir,  la poartă, în praf,  ca un cerșetor, El, Domnul lumii.”