Elena M. Cîmpan: OMLETA

       Era un loc în oraș unde, pe lângă prăjituri, torturi, înghețată, rulade, budinci, covrigei, cozonaci, checuri și alte produse de patiserie, de farmecul și atractivitatea celor din confiseriile pariziene, pline de culoare, de ineditul aranjamentelor ca-n galeriile de artă, pe lângă cafea, cu cofeină și fără, cappuccino, latte-uri lungi, scurte, sucuri de tot felul, platouri dulci pentru ocazii la fel de dulci,  dimineața, până în ora prânzului, se putea mânca o omletă sau ouă ochiuri, într-un mic dejun discret, două ouă, cu pâine prăjită, cu puțină brânză, și doi, trei castraveciori murați, cât să facă deliciul papilelor gustative.

      Femeia venea rar aici, se așeza la o măsuță și aștepta, cu răbdare, în liniște, să i se ia comanda, să fie servită și să se bucure în tihnă de o masă oferită, nu singură gătită. Mai ales vara. Să nu deschizi ochi de aragaz pe o căldură de pustiu, pe o căldură de nisip încins. Locul acesta devenise unul cunoscut în oraș. Veneau inși scrob-iți, să pună țara la cale, să discute afaceri, politică la zi, să soarbă o cafea cu nesaț, așa cum este prima cafea a zilei, cu poftă, cu toate visele împlinite sau neîmplinite, cuibărite frumos într-o palmă fină, cu liniile la locul lor. Pe pereți, serii de citate, schimbate uneori, dar pline oricum de înțelesuri, de învățăminte. La unele surâdeai fără să vrei, la altele întorceai capul cu discreție, căutând imagini de afară, câte o creangă din teii de pe bulevard, câte o pasăre plutind liniștit prin fața vitrinei sau un trecător/ -oare plecată de acasă devreme, fără să știe unde ajunge în fiecare zi și ce detaliu schimbă macazul.

      Astăzi se găsea într-una din acele zile goale și golite. Muncise mult, alergase cu rost și fără rost, iar zilele pline, și ele, ca orice altceva, se mai termină, pur și simplu. Dar zilele goale devin atât de plăcute ! Ele se pot umple cu ce dorești, astăzi, mâine, poimâine. Până nu mai ai nimic de pus în loc și atunci curg de la sine, cu firea lor, de zile, de ființe înconjurătoare, curate și senine. Avea la ea cărți, ziare, un caiet, un card de consum. Toate aranjate în poșeta albă, de vară, din piele fină, cumpărată anul trecut în vacanță. De obicei, își lua câte o poșetă nouă dintr-un loc nou. Soarta lor era să ajungă prin pod, în casa de la țară, după câțiva ani.

     S-a așezat la măsuța de la geam. O măsuță mică, strâmtă, dar cochetă, așa cum văzuse în braseriile pariziene. Imediat, vânzătoarea, sau chelnerița, cum s-o fi numit, a venit, a zâmbit și i-a luat comanda. Parcă se cunoșteau. O omletă simplă, fără sare și piper, vă rog, cu puțină brânză deasupra. Atât ? Atât. După ce a plecat, ea s-a simțit săracă. Și singură. Și pustie. Și părăsită. Și tristă. Doar atât? N-avea ce face. La masa de alături, trei domni, de vârste diferite, bunic, fiu și nepot, puteau să fie sau poate că nu, doar cunoscuți, în vizită. Simțea cum se uită la ea cu colțul ochilor. În momentul acela, apăsa coatele de brațele fotoliului, împingea picioarele în pardosea, să o simtă, că există, spatele îl apăsa în spătarul plușat, de catifea, și trecea mai departe. Așa e prin lume. În același fel, fără să se poată abține, trăgea și ea cu ochiul și îi plăcea tot ce vedea. Cei trei, cu tricouri curate, de vară, semănau între ei, trăsături comune, ușor modificate. Primii doi, mai mari, vorbeau de bani, de ce au pus în proiect și de ce a/ n-a ieșit. Nu erau nici prea veseli, nici prea triști. Copilul tăcea, îi asculta, îi privea, se tot legăna, nici plictisit, nici pasionat. În fața bărbaților se aflau două cafele, standard, asortate cu zahăr și lapte, nedesfăcute. Se vedea că nu sunt pasionați de cafea, cel puțin în acest moment. Băiatul avea un suc de portocale, pe care cu un pai de culoare verde l-a sorbit dintr-o privire, ca-n „hai să dăm mână cu mână”, de sete mare, de vară mică.

      Femeia a răsfoit câteva pagini, hrana ei zilnică, mai mult decât orice altceva. Fără să aștepte mult, a sosit și omleta, mirosind frumos, proaspăt și răspândind poftă în jur. Îl aude pe bărbatul de mijloc, cum îl întreabă pe copil : nu ți-e foame  și acesta a dat din cap că nu, uitându-se mai mult la masa de alături, parcă încercând să descifreze rândurile, textele.

      I-a lăsat acolo pe cei trei, singuri în sală. Păreau că nu se grăbesc și nici n-au unde să se grăbească. Nu-i aștepta nimeni, celelate trei, dacă existau, erau undeva la alt capăt de lume. Lumea noastră mică. Și-a amintit de versurile, cu două uși la casă, „pe una ies când sunt supărat/ iar pe cealaltă când sunt fericit.”

     Omleta a fost bună. Ca o dimineață de vară, în care adie vântul, înainte de canicula anunțată. Femeia își continuă drumul zilei. Pe stradă, se întâlnește cu alți oameni. Se salută, ca-n orașele mici, aproape sate.