Elena M. Cîmpan: „Un univers pierdut, lupta cu eternitatea”, carte scrisă de Maria Someșan

Când într-un titlu apar și „univers” și „eternitate”, și „lupta”, și „pierdut”, cuvinte grele, cu încărcătură semantică, ne-am pregăti de un tip de lectură și, de fapt, dăm peste altceva. La acea lectură așteptată, apriori, contribuie  prezentarea domnului dr. Victor Constantin Măruțoiu, din prefața cărții, care încadrează cartea într-un context social proaspăt, cu angoase, cu „frica de celălalt și de mâine”, deprinse în epoca de virus, la care se adaugă  „teama de război”. Crezând că vom fi mai buni ne-am înșelat amarnic. Erau doar vorbe frumoase, auzite ca una dintre consolările istorice trecătoare, degrabă uitate. Spune prefațatorul „În fapt, uităm să mai fim oameni, uităm să mai iubim, uităm să mai trăim.” Și un aspect la care merită să reflectăm „ne pierdem pe calea reîntoarcerii acasă.” Altfel spus, ne rătăcim. Ne rătăcim, uneori, în multiple sensuri, dar cea mai grea dintre ele pare să fie cea sufletească, pentru că, ajunși pe „buza prăpastiei”, doar adevărul salvează lumea, spune mesajul cărții. Am crede că acest adevăr nu poate fi despărțit de frumusețea  de care vorbește Dostoievski și care, mai ales în carte, ține de frumusețea expresiei, de gândurile alese, de sentimente, de un decor astfel construit, încât să facă esteticul, categorie artistică a frumosului, să predomine, în hora cuvintelor. Anticiparea unei chei de lectură, aceea că avem de-a face cu un personaj feminin în căutarea tatălui biologic, face trimitere la modele din literatură, aici fiind invocate predominant Antigona sau Vitoria Lipan, cu specificuri, de timp, de o ideologie literară.

      Romanul Mariei Someșan, să-l numim, totuși, astfel, deși e o poveste, și prin această înscriere nu se diminuează valoarea poveștii, ca specie, este inspirat din prezent, conține o acțiune începută imediat după declanșarea situației de izolare, când am trăit cu virusul de lângă noi, și se petrece pe parcursul celor aproape doi ani de căutări. Este un rezultat al acestei stări care nu a mai suferit amânare, în care dorința de-a afla adevărul nu a mai avut răbdare. Ceea ce face actualitatea cărții este și încadrarea ei într-o posibilă categorie a literaturii de pandemie, izvorâtă din această realitate.. Știm că au apărut și continuă să apară opere marcate de acest aspect. Pentru că lucrurile se derulează cu rapiditate, asistăm chiar la o literatură post- pandemie, care nu contenește să se scrie.

       Nouă capitole, bine dozate, ușor de parcurs, cu informații de timp, de loc, personaje ce se adaugă, în tehnica bulgărelui de zăpadă, tot mai voluminos, dar la fel de vulnerabil, supus topirii, mai devreme sau mai târziu. ”Suflet bun și suflet frumos” constituie punctul de pornire al întâmplărilor. Cele două suflete, al tatălui și  al mamei, reprezintă două universuri complementare. Personajul principal este Ana, o ființă înfiată, care, de-a lungul vieții, reușește să o găsească pe mama ei adevărată, Aneta, să vorbească cu ea, să încerce să afle și numele tatălui, dar se lasă tăcere, până acolo, de-acolo înainte, drumul, apropo de cel al întoarcerii spre casă ori spre sine, se blochează. Moment al întrebărilor pentru Ana: a fost iubire între părinții ei, a fost întâmplare, a fost aventură, ce a fost? De ce a fost? Ana le este recunoscătoare părinților care au crescut-o și nu le reproșează nimic. Mama moare, între timp, dar rămâne tatăl, ca o enigmă, de urma căreia nu reușește să dea. Planează adevărul, personajul principal, fiica, simte acest adevăr, dar îl lasă neexprimat până dincolo de finalul cărții, și pentru avertismentul primit de-a lungul întâmplărilor, „să nu deschidă răni”.

       Frumos text și plăcut lecturii este această lume abandonată, refăcută, prin scriere, de parcă ne amintește de „paradis în destrămare” (Blaga).

     În căutarea tatălui, se schimbă peisaje, de la Valea Bârgăului, la Bucecea, la Hănțești, la Târgoviște, prezentate cu scurte informații, ca niște documente de existență, cu  influențe asupra personajului căutător. Tabloul de familie se completează cu verișori, verișoare, Gloria, Sebastian, Aura, unchi, mătuși, ceea ce face să prindă contur o familie extinsă, de  tip universal. Toate aceste detalii, și felul cum înaintează personajul narator, feminin, vorbesc despre o sensibilitate specifică vieții, dar și literaturii. Lucruri simple care rămân, în albume, în cărți, pentru că, la final, „viața este simplă, doar oamenii sunt cei care o complică”.

   Existența unor descrieri frumoase, literare, din natură, de toamnă, portretele unor ființe dragi, pline de gingășie, candoare, realizarea și menținerea vălului peste acel personaj misterios, tatăl biologic, planurile și frământările, acceptarea  destinului, amintirile care există și continuă să se formeze, prezentarea cu talent a unui fapt real, până la un punct, pentru că așa este literatura, îmbinare de planuri, ne aduc aminte că „toți suntem personaje într-o poveste”.

      Cartea se încheie în ton optimist, cu gândul la celebra sintagmă „Și mâine este o zi”. Iar motorul acțiunii, „vreau să știu”, dublat de eternul „de ce”, adresat unor situații fără ieșire, se sting în pașnică resemnare și acceptare a „cerului”, a părții de cer din dreptul fiecărui om.

*) Maria Someșan trăiește în Cluj- Napoca, are șase cărți și rădăcini bistrițene; prezenta carte a fost lansată la Salonul de la Bistrița, 9 noiembrie, 2022;