Eminescu şi Ortodoxismul

Ioan Slavici mărturiseşte despre Mihai Eminescu, în anul 1924, „Eu crescusem în Biserică, iar el cunoştea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoraasatru şi Buda şi punea religiozitatea, oricum ar fi ea, mai presus de toate.” Religiozitatea sa avea adânci tradiţii în familia sa, pe care le-a cultivat şi dezvoltat. În cămăruţa sa din Bucureşti erau totdeauna cartea de rugăciuni, candele şi icoane ferecate în argint ale lui Iisus Hristos şi ale Maicii Sale, toate acestea fiind şi la conacul de la Ipoteşti sau la Mânăstirea Agafton, unde mama marelui poet avea două surori călugăriţe.
În Scrisoarea I, Eminescu vede creaţia lumii la fel ca în acel verset din Cartea Facerii din Sfânta Scriptură.
„La-nceput pe când fiinţă nu era nici nefiinţă,
...Când pătruns de sine însuşi cel nepătruns.”
Adică marele poet ne spune că Dumnezeu este Creatorul şi cauza existenţei lumii acesteia. Despre creaţia omului, în „Rugăciunea unui dac”, ne mai spune,
„Astfel numai, Părinte eu pot să-ţi mulţumesc,
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.”
Satul românesc tradiţional este pentru marele poet satul care se adună în jurul Bisericii sale ortodoxe, unde clopotul glăsuieşte spre cer şi murmură-n inimile noastre.
„Vin de la câmp, toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para”, Seara pe deal.
În faţa Fecioare Maria se apleacă cu pioşenie şi dragoste.
„Rugămu-ne îndurărilor
Luceafărului mărilor.
Din valul ce ne bântuie,
Înalţă-ne, ne mântuie.
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie.”
Tot spre Fecioara Maria se îndreaptă o rugăciune caldă, suavă, în „Sonet”.
„Răsai asupra mea lumină lină
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină...
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,
Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador pe veci, Marie!”
Eminescu a iubit şi a avut un adevărat cult pentru Biserica Ortodoxă Română, Biserica Neamului nostru, a iubit şi s-a înclinat în faţa datinilor şi a obiceiurilor ei şi a ştiut ce a însemnat această Biserică pentru poporul nostru românesc. „N-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă de agresiunea mahomedană, n-a fost ea, care în persoana lui Varlaam Mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redia în graiul de miere al coborâtorilor armiilor române Sfânta Scriptură şi perceptele Blândului Nazarinean? Şi nu mai arde candela veşnică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod!”
În poezia „Învierea”, suntem în magnifica noapte a Paştelui, cu toată tradiţia, smerenia şi dragostea noastră de români! Iar preotul bătrân, cu barbă albă, acest arhanghel al altarului, ne vesteşte iubirea universală a Sfintei Evanghelii!
„C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă...
Un clocot de glasuri vuia de bucurie...
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Cristos învingător.”
Luceafărul poeziei româneşti a creat un stil de gândire şi simţire românească, s-a pliat remarcabil pe pilonii de forţă ai sufletului românesc, credinţa Treimică, familia creştină, limba româneacă şi pământul sfânt al Ţării pentru care voievozii români şi-au apărat, cu crucea în frunte, „sărăcia şi nevoile şi neamul.”
Eminescu a cunoscut foarte bine rolul şi importanţa Bisericii Ortodoxe Române pentru neamul românesc, dezvoltarea culturii şi identităţii noastre naţionale. BOR a păstrat elementul latin de lângă Dunăre, a stabilit şi unificat limba română, noi suntem singurul popor care nu avem dialecte propriu-zise. „Cine combate Biserica Ortodoxă Română poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. Dispreţuins Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională, dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate, dispreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge să se simtă străin în ţara sa proprie...Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialist brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, 14 august, Timpul, Eminescu.
Chipul lui Hristos este evocat în câteva poezii şi articole publicate în „Timpul”. Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus omenirii, Eminescu pune Creştinismul pe prima poziţie în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. Credinţa ortodoxă aduce iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei oamenilor. „Sunt două mii de ani de când Evanghelia a ridicat popoarele din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea...Astfel, a se sacrifica pe sine pentru smenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane.” Şi tot Eminescu, „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim iar noi ne sfâşiem.”
Luceafărul poeziei noastre vedea legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc ca fundamentală pentru supravieţuirea poporului nostru. În 1886 Eminescu se afla la Mânăstirea Neamţ, de Sfinţii Mihail şi Gavriil, şi a cerut ca un preot să-l spovedească şi să-l împărtăşească.
Astăzi la noi în ţară sunt televiziuni şi forţe spălătoare de creiere, scopul lor este dznaţionalizarea românilor şi primul pas spre această deznaţionalizre este ateizarea şi atacarea familiei creştine. De aceea se atacă cu atâta ură Biserica Ortodoxă, se vrea scoaterea icoanelor din şcoli, de aceea se amplifică de zeci de ori unele fapte de corupţie ale unor preoţi, care nu sunt reprezentativi pentru Biserică. Este trist şi revoltător că unii preoţi, este drept nu mulţi, le dau apă la moară căzând în păcatul lăcomiei de bani şi ai mândriei, unii cocoţându-se în funcţii publice, de „cultură”, primind salariul din bugetul public. Un preot trebuie să rămnă un preot, slujitor al altarului şi al credincioşilor, nu dimineaţa director iar după amiaza preot. Sunt şi unii preoţi, vezi cazul Maramureşului, care stau cu pălăria în mână pe la uşile şefimii politice pentru a-şi plasa nevestele în posturi călduţe, publice, iar la schimb, soţiorii fac reclame puterii care le-a numit acolo. Toţi aceşti preoţi fac un mare deserviciu imaginii Bisericii Ortodoxe Române, celorlalţi preoţi, cei mai mulţi, care se identifică cu slujirea necondiţionată a altarului.
În „Memento mori”, Eminescu a încercat să-L găseasă pe Dumnezeu prin îmţelepciunea, prin mintea, prin raţiunea umană, însă a renunţat pentru că şi-a dat seama că tocmai această raţiune umană este neputincioasă, nu poate merge peste o anumită limită. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de oameni în fiinţa Lui, doar prin forţa care vine de la El Însuşi se face cunoscut de noi. Dumnezeu este transcendent omului fiind pe o treaptă dincolo de putinţa omului de a ajunge la ea. Însă în acelaşi timp omul este într-o relaţie cu transcendenţa dumnezeiască deoarece ea exercită o atracţie asupra lui. Şi Eminescu şi-a dat foarte bine seama de aceasta.