Eu vrs. Tu

De la  declanşarea pandemiei, prin formele ei de mani­festare şi prin măsurile luate de instituţiile de profil la nivel global şi teritorial, a făcut ca o grămadă de lume să considere, vorba lui Hamlet, că „ceva e putred în Danemarca”. Până însă când se va descoperi adevărul despre acest virus ucigaş, dacă se va descoperi vreodată, milioane de oa­meni putrezesc în pământ. Cele mai controversate dintre acestea sunt cele care privesc purtarea măştii şi distanţarea socială dar şi cea mai vehement contestată fiind acea obligativitate de a se sta în case. Cei mai afectaţi de aceste măsuri sunt îndeosebi tinerii. Alături de mască, mica sferă personală creată de căşti anexate la un iPod îi fac pierduţi de realitate, accentuând în acest fel distanţarea socială. Chiar şi atunci când cel care poartă căştile se întâlneşte cu cineva în mod direct, urechile astupate devin o scuză pentru a-l trata pe celălalt ca pe un obiect, ca pe ceva pe care mai degrabă îl ocoleşte decât să-i recunoască existenţa. Obişnuiţi cu libertatea pe care n-au ştiut niciodată să o preţuiască, nu suportă "închisoarea" de acasă atunci când această măsură se impune în condi­ţiile date. Pascal spunea că "nefericirea oamenilor provine dintr-un sin­gur lucru: din acela că nu ştiu să rămână liniştiţi într-o cameră". Ce-o fi păţit acest filosof la viaţa lui nu se ştie, dar se pare că are drep­tate. Creierul înmuiat ca un burete de oxitocină le întunecă raţiunea.

La fel, văduviţi de nesfârşitele lor spectacole dionisiace, au ajuns mulţi dintre aceştia să-i urască pe cei în vârstă, pe bunicii lor pe care îi consideră vinovaţi de ruptura sociala care s-a produs. Relaţia dintre eu şi tu a ajuns să fie lipsită de empatie.

Medicii, împreună cu toţi cei care sunt implicaţi în lupta cu moartea, au ajuns la suprasaturaţie. Conştiinţa lor profesio­nală a început să cedeze în faţa inconştienţei criminale de-a dreptul a celor care conduc ţara şi care nu sunt în stare să asigure condiţiile materiale optime în această bătălie. N-au reuşit nici până astăzi, după un an şi jumătate de la declanşarea pandemiei, să pună la dispoziţie cel puţin 2000 de paturi la ATI la nivel de ţară în care există sute de spi­tale, dar nici personalul medical competent, care în mare parte a luat drumul străinătăţii pentru că, nu-i aşa, conştiinţa trece prin stomac.

Copil fiind, îmi aduc aminte că atunci când aveam prilejul „să mă dau” cu bicicleta, un coleg de-al meu avea prostul obicei, că­lare şi el pe bicicletă, ca atunci când trebuia să vireze la stânga dru­mului de ţară, acesta întorcea ghidonul la dreapta, lucru care azi poate fi fatal. S-a aflat în cele din urmă că acesta suferea de dislexie. Amintindu-mi de acest episod azi, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva şi guvernanţii noştri suferă de aceeaşi boală, care se mai numeşte şi boala "stângacilor contrariaţi". Vindecarea lor în acest caz nu poate veni numai de la pâpor. Mă întreb cum procedează arabii atunci când îşi aleg conducă­torii ştiindu-se că aceştia scriu şi citesc de la dreapta spre stânga. Mu­sai să fie consultat în acest sens domnul Arafat, "chelarul" nostru de după uşă, care i-a molipsit de această boala şi pe guvernanţii noştri.

În cele din urmă mă gândesc că numai Dumnezeu mai poate să pună capăt acestei pandemii, aşa cum a făcut şi când a încetat pedepsi­rea poporului în vremea lui David. Până atunci însă, omul trebuie să se elibereze de orice pasiune care îi întunecă raţiunea, să fie mereu lucid pri­vind cu calm în jurul său şi în sine însuşi. Acesta trebuie să descopere mai cu seamă întâmplarea decât fatalitatea, luând mai în serios ignoranţa decât să se mânie veşnic defăimând doar ce-i rău la acest homo-sapiens care a apărut pe acest pământ mai mult pentru a distruge decât pentru a iubi. Vom trece şi peste asta, când va fi nevoie de acel „elan vital" necesar pentru schimbarea atitudinii omului faţă de natură şi faţă de el însuşi, pentru revenirea la normalitate.