Eveniment editorial: Menuţ Maximinian, Frontiere etnologice, Ed. Charmides

Despre frontierele etnologiei. O posibilă deschidere

Definind etnologia ca pe un tip de disciplină bazată pe comparație și pe reflecția care nu se pierde din atenție observațiile concrete, din realitate, Claude Lévi-Strauss dădea acestei categorii de studii o extindere cu totul aparte. În linia sa, descrierile regionale ale faptelor culturale, analizele focusate asupra unor subiecte rare, specifice unei comunități umane ori alteia, dar și studiul unor realități în evoluție, prezentările atente să surprindă realități sau, dimpotrivă, discursurile care părăsesc cu dezinvoltură teritoriul mai rigid al raportului de teren aventurându-se în spațiile eterate ale speculativului au, cu toate, drept de cetate în etnologie. Un anumit mod de a înțelege lumea, o privire atentă și comprehensivă asupra realității, apoi o prezentare lucidă a lucrurilor pot transforma numeroase demersuri culturale în practici etnologice. Înțeleasă astfel, ca o sumă de studii și observații, ca un mod de raportare la lume și ca o practică a cunoașterii, etnologia este o disciplină deschisă, unde orice discurs se află deopotrivă în centru și la frontieră.

Privind lucrurile dintr-o atare perspectivă, o carte intitulată Frontiere etnologice, cum este cea de față, este, desigur, în primul rând un volum de etnologie care folosește cuvântul frontieră mai degrabă invocând un canon decât definind o anumită marginalitate. Este vorba, desigur, despre una dintre ideile care au dominat, la noi, mai ales studiile de folclor, și după care unele subiecte ar reprezenta partea hard, centrală, a disciplinei, în vreme ce altele sunt condamnate în spațiul mereu tranzitoriu vecin cu granițele spre altceva. În acest sens rigid, etnologia, cu o deschidere a sa asupra realităților românești, include studiul unor specii ale culturii orale, practicile festive care caracterizează comunitățile tradiționale precum și o serie de practici legate de ocupațiile tradiționale, fiind, cum se poate subînțelege din chiar aceste exemple, un tip de demers analitic orientat către trecut.

Cartea de față este, însă, una care se raportează la prezent, oferind fațete diverse ale diferitelor manifestări care țin de lumea tradițională sau de studiul acesteia. Mai concret, pe suprafața a 400 de pagini, Menuț Maximinian a adus împreună texte foarte diferite ca structură și, mai ales, ca tematică, extrem de eterogene ca relevanță, dar care reușesc să construiască împreună chiar ceea ce exprimă titlul prezentului volum, adică „frontierele” etnologiei. Este vorba, de fapt, despre o serie de articole, eseuri, recenzii de carte etnologică, interviuri, crochiuri unde se vorbește cu proprietate despre realitatea magmatică a culturii tradiționale, aflată în permanent proces de metamorfoză.

Autorul și-a structurat demersul în șapte secțiuni: Precursori, Lecturi, Reconstituiri, Aspecte rurale, Atitudini / Reflecții, Gastronomie, respectiv Portrete. În funcție de această grilă, textele scrise sau prezentate anterior în diverse ocazii de autor, se situează fie pe terenul ceva mai stabil al istoriei etnologiei, sau al comentariilor de carte etnologică, fie în spațiul mai dinamic al analizelor angajate despre faptele de patrimoniu cultural imaterial sau al studiilor despre transformările faptelor de cultură tradițională.

În primul sens, cel al completării unui tablou de istorie disciplinară, poate fi subliniat că în mod inevitabil fragmentar, așa cum permit textele scurte din care este alcătuit volumul, Menuț Maximinian restituie o imagine vie și captivantă a interesului pentru cultura tradițională în partea nordică și nord-vestică a României, în primul rând în județul Bistrița-Năsăud. Foarte probabil intens protocolară și mizând pe recunoașterea meritelor în interiorul regiunii, această imagine este una cu atât mai interesantă și mai utilă cu cât este privită din exterior, în sensul în care ea descrie cu acuratețe preocupările locale pentru studiul culturii tradiționale regionale.

În al doilea sens, cel al surprinderii adevăratelor nisipuri mișcătoare ale patrimoniului cultural imaterial de astăzi, autorul pune în pagină reflecții despre o realitate pe cât se poate netrunchiată, chiar dacă, adesea, uimitoare, poate stridentă, cu siguranță greu de înțeles. Sau, în termenii volumului: „Îmi aduc aminte că într-o tabără de cercetare eu doream să înlătur nişte flori de plastic în momentul fotografierii de la o cruce de lemn veche din secolul XVIII, iar O. H. (...) mi-a zis să o las aşa cum este. Nu mai trebuie să mascăm, trebuie să constatăm şi să încercăm să conservăm ce mai este. Ce a fost este aşezat doar în cărţi. Şi chiar dacă vom încerca să readucem anumite obiceiuri în vatra satului, ele vor fi doar puneri în scenă, nu vor mai fi asimilate întru totul de actuala generaţie de săteni, pentru că nu au mers firesc din generaţie în generaţie, nu au fost asimilate în timp, odată cu creşterea oamenilor, ci sunt pe undeva impuse. Şi apoi ţăranul de altă dată a dispărut, iar cel nou are altă mentalitate.”

Narațiune confesivă și adevărată metaforă a unei anumite filosofii de prezentare și înțelegere a realității tradiționale, scena buchetului de flori din plastic așezat pe un mormânt dintr-un pitoresc cimitir tradițional pare a guverna cu discreție, asemeni unui filigran, suma documentelor și realităților despre care scrie Menuț Maximinian în textele mozaicate ce alcătuiesc Frontiere etnologice.

Otilia Hedeşan        

Un mare merit al cărții este acela de a creiona o imagine plină de culoare și căldură a tradițiilor, așa cum au fost și (în parte) mai sunt practicate în satele din zonele Bistrița și Năsăud. O imagine însuflețită, datorită mărturiilor oamenilor cu care autorul a stat de vorbă... Remarcabilă este, de asemenea, rigurozitatea și amploarea cercetării de teren. Mai presus însă de meritele științifice incontestabile ale lucrării, e limpede faptul că avem o carte a bucuriei: în fiecare rând și în fiecare pagină vibrează emoția și puritatea sufletească a oamenilor, laolaltă cu sufletul autorului. Dragostea lui Menuț Maximinian pentru ținutul natal însuflețește rândurile acestui volum, prin care o valoroasă moștenire culturală este salvată și care oferă o mărturie vibrantă despre universul vechiului sat românesc.

                                                                       Eleonora Sava

Spicuiri de la lansarea cărţii

         Menuţ Maximinian este unul dintre cei mai activi, harnici şi pricepuţi jurnalişti bistriţeni. În acelaşi timp, a abordat cercetarea etnografică a ţinutului nostru, s-a apropiat cu inteligenţă de oamenii din acest domeniu, cum este Vasile Filip şi, de asemenea, de profesorul Andrei Moldovan de la care a avut ce să înveţe. A fost apropiat şi de Olimpiu Nuşfelean, fondatorul revistei „Mişcarea literară”, un om care, de asemenea, un om care s-a consacrat în peisajul cultural al judeţului nostru, unul dintre cei mai consecvenţi şi competenţi oameni din sfera culturală. Aşadar, Menuţ Maximinian se osteneşte şi pune la dispoziţia cititorilor  „Frontiere etnologice”, cu un cuvânt înainte semnat de doamna Otilia Hedeşan, unul dintre cei mai respectaţi etnologi din România în momentul de faţă, profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara care a cercetat  mai  multe fenomene din acest domeniu, la Bistriţa sau în judeţ, la Năsăud, pe Valea Someşului Superior, la Rodna, la Parva, împreună cu alţi mari cercetători de la Muzeul Ţăranului Român, de la Muzeul Satului.

         Folclorul nu poate fi în afara ritualului. Dacă este în afara ritualului atunci este o formulă exterioară a folclorului, este doar învelişul folclorului, nu este vorba despre folclor.  Când vorbeşti despre folclor trebuie să ai în vedere un ritual. Nu toate creaţiile contemporane de la sate pot intra în folclor sau în creaţie tradiţională.  Sunt nişte mici excepţii, nişte improvizaţii care pot fi luate în seamă sau nu. Folclorul, după opinia mea, de-a lungul anilor, de-a lungul secolelor, s-a sedimentat din folclor ceea ce este relevant şi ceea ce poate să rămână, ceea ce poate să reziste în timp. Ca şi arta naivă. Şi pictori profesionişti au făcut referire la arta naivă dar ei nu au fost naivi. Ei aveau toate datele ca artişti profesionişti şi au abordat în această manieră arta pentru că aşa doreau, era o temă. Postmodernismul nu înseamnă o suită de prostii. Postmodernismul a fost lansat în lumea largă de către arhitecţi, nişte teoreticieni deştepţi. Ca în orice curent artistic, când se clasicizează o avangardă,  aduce şi pieirea ei. Postmodernismul înseamnă, printre altele, dispariţia centrului şi apariţia centrelor. Deci, s-a dat această posibilitate să existe mai multe centre. A fost un soi de democratizare a capitalei sau a capitalelor, după opinia mea, dar asta nu înseamnă că cei care au abordat acest sistem artistic, acest sistem de referinţă artistică erau nişte indivizi indiferenţi şi diletanţi. Din contră. În această categorie intră şi arta abstractă despre care unii spuneau că nu se înţelege nimic, că oricine poate face. Vezi o pictură a lui Miron Duca şi spui că şi tu poţi face aşa ceva. Dar când te apuci, constaţi că nu poţi face aşa ceva, pentru că acolo, aşa cum pare de dezordonat sau fără repere şi rigori, acolo există şi trebuie să existe o rigoare mai severă decât la cultura clasică. Nu orice se poate defini ca artă sau nu orice invenţie fără har poate fi considerată artă contemporană sau artă naivă.

         Strigătura este folclor 100% pentru că strigătura este un fel de creaţie literară sinonimă cu haiku-ul din Japonia, care se exprimă, în principal, în Transilvania de Nord şi în Maramureş. Strigătura, ţâpuitura este un soi de poem esenţializat, de aceea este şi foarte scurt. Ai zis-o şi ai lansat-o şi te-ai dus mai departe. Sigur, şi acolo sunt o mulţime de prostii, dar nu ştiu dacă acestea rezistă în timp. Poate că rezistă dacă cineva are timpul sau ambiţia să le colecţioneze şi să le adune într-o culegere.   

 Gavril Ţărmure

         Menuţ vine să ne ofere de sărbători această carte. Multă vreme n-am reuşit să fac o relaţionare foarte bună între etnologie şi folclor. Ştiam că folclorul cuprinde toată bogăţia de spiritualitate a unui popor. E o ştiinţă provocatoare. Am privit cu mare interes această lucrare a lui Menuţ. El este un om de cultură orchestră, nu doar scriitor. Semnează cărţi de poezie, proză, critică literară,  interviuri, face emisiuni la televiziuni, la radio, şi realizează cel mai important ziar al nostru, „Răsunetul”, fiind nelipsit din paginile lui. 

Menuţ vine cu o carte intitulată „Frontiere etnologice”. Un teoretician literar, Silvian Iosifescu, a încercat să ne spună ce înseamnă literatura de frontieră, literatura care e între beletristică şi relatarea evenimentelor, unde intră jurnale, memorii. Când am văzut titlul cărţii – „Frontiere etnologice” – mi-am spus că tema este de trecere, pentru că jurnalul sau memoriile sunt asimilate literaturii ca atare, dar rămân oarecum şi într-o mică suspensie pentru că statutul belestristic li se aplică mai greu, deşi acolo este regăsită şi subiectivitatea autorului.  Menuţ încearcă să aducă într-o frontieră nişte aspecte etnologice pe care le trasează publiciştii, le aduce într-o actualitate „profană”. Acest lucru îl face pentru că, fiind ziarist, vrea să hrănească actualitatea şi cu aceste aspecte ce ţin de esenţa, de comportamentul unui popor, pentru că faptele studiate de etnologie sunt asemenea lucruri care înrădăcinează. Acest tezaur rămâne oarecum legat în trecut, conservat mai mult sau mai puţin, este blocat acolo, iar etnologicul vine să-l cerceteze, să-i găsească noi aspecte, noi chipuri, nedezvăluite, poate, dar care ţin de manifestarea unor esenţe, un fel de a fi, exprimat cultural şi spiritual. Menuţ Maximinian încearcă să facă lucrurile  viabile, să suprindă manifestarea în actualitate şi să le dea un aspect, venind cu o gamă foarte mare de subiecte, aproape uluitoare, de la studiul mai adânc, mai aplicat legat de creaţiile folclorice populare ale lui Vasile Alecsandri, aspecte pe care le găsim în predicile şi pastoralele Mitropolitului Bartolomeu Anania, până la a aduce portrete.

Menuţ Maximinian este un reper cultural important al actualităţii noastre, şi locale, dar şi naţionale. Are o receptare şi o foarte bună şi frumoasă prezenţă culturală. Dacă ar fi să trecem prin sumar, vom vedea că este foarte larg şi are în vedere aspecte rurale, studii şi reflecţii, teme de gastronomie, meşteri, rapsozi, tot ce ţine de această manifestare a spiritualităţii din zona noastră, în special. Câteva dintre textele apărute în carte au fost publicate şi în revista „Mişcarea literară”. Trebuie să spun că Menuţ este unul dintre colaboratorii de bază, un sfetnic şi un consultant în ceea ce priveşte structurarea revistei, fiind întotdeauna disponibil.

 În scrierea textelor sale, care sunt în stricta actualitate, el este polemic, dar spune şi faptul că unele lucruri nu sunt percepute corect de către cei care încearcă să le revitalizeze şi ia şi o mică atitudine critică şi încearcă să facă o actualitate proaspătă a evenimentelor despre care scrie. Menuţ observă metamorfoze ale culturii tradiţionale. Doamna Hedeşan se referă şi la un gest făcut de Menuţ când, vrând să fotografieze un mormânt,  a văzut că era acolo şi o floare artificială pe care el voia s-o scoată din cadru, iar doamna i-a spus s-o lase acolo pentru că asta e cultura tradiţională, deja se amestecă cu kitsch-ul. Aici sunt două aspecte foarte clare şi cei care lucrează în cultură le ştiu. Dacă încerci să configurezi aspectele legate de un anume tezaur trebuie să-l percepi în funcţie de ceea ce este, să nu-l laşi să fie afectat. Pe de altă parte, dacă încerci să readuci în actualitate un cântec vechi, un obicei, nu-l poţi altera cu tot feluri de „zorzoane” dar, pe de altă parte, folclorul - într-o anumită perioadă se vorbea despre folclorul nou – dar eu cred că încă mai are o viaţă, deşi ţăranul s-a schimbat sau nu mai există, deşi el a fost principalul producător al folclorului.  Dar el mai are nişte elemente naturale pentru a exista, cred că mai sunt oameni care au dreptul să creeze un cântec, să compună un cântec cu nişte cuvinte alese de el, un lucru care, cu timpul, va intra în anonimat. Iar acest lucru trebuie să-l vedem, să-l receptăm ca atare. El există şi trebuie să-l luăm în considerare. În zilele noastre, în pictură, se vorbeşte despre pictura naivă. Mă întreb, în zilele noastre, ce mai înseamnă naiv în postmodernism. Ce este cultură naivă în postmodernism unde se amestecă totul. Naivul poate fi foarte bine imitat şi falsificat.

         Avem în faţă un scriitor ambiţios, de cursă lungă, inepuizabil, şi prin preocupările pe care le are, dar şi prin faptul că e mereu viu. Aici face o carte rotundă care poate să rămână ca o lucrare de referinţă şi de informare pentru cei care încă mai au timp să citească.

 Olimpiu Nuşfelean

         Îl felicit pe Menuţ Maximinian pentru tot efortul de a aduna, de a colecţiona şi de a ne aduce în atenţie toate obiceiurile, şi nu doar obiceiurile, dar el tratează mai mult, identifică şi ne arată evoluţia anumitor fenomene.  Este important tot efortul pe care-l face, toată pasiunea de a aduna şi de a salva acest patrimoniu. Toate obiceiurile noastre, toate tradiţiile, sunt definite ca patrimoniu naţional, ca un patrimoniu care ne defineşte, care defineşte şi această zonă frumoasă cu numeroase obiceiuri. De multe ori am folosit cărţile domniei sale atunci când am făcut cercetări , când am încercat să înţeleg un anumit fenomen, să înţeleg un anumit obicei atunci când am verificat în arhive o anumită fotografie şi am încercat s-o aducem în atenţia publicului. Este o carte elaborată pentru că, dacă o parcurgem, vedem că nu este prezentat doar un obicei sau o tradiţie ci face numeroase analogii, face numeroase trimiteri, face numeroase adăugiri. De asemenea, cartea este foarte citibilă şi te atrage. Atunci când o deschizi şi citeşti primele fraze, practic, te atrage să citeşti şi mai mult până când înţelegi fenomenul, iar acesta este un lucru destul de important atunci când scrii o carte. Pentru mine, care vin dintr-un domeniu care salvează documentul, care salvează patrimoniul, ştiu care este efortul domniei sale, iar acest efort trebuie lăudat. Din punctul meu de vedere, la Arhive, îl aşteptăm oricând cu documentele domniei sale, pentru un fond personal, pentru a salva, pentru cei care vin după noi, să aibă acces la aceste materiale muncite. De asemenea, vedem importanţa pe care o are în ultimii ani acel efort de a aduna, de a face o colecţie de arhivă orală – aşa se practică şi în Occident – pentru a salva aceste obiceiuri. Deja nu mai avem posibilitatea de a asculta foarte multe cântece, de a asculta foarte mulţi rapsozi şi atunci facem eforturi pentru a salva acest patrimoniu imaterial. Avem foarte puţine documente şi foarte puţine poezii, avem mai multe fotografii din această zonă etno-folclorică şi datorită acest fapt ştiu cât de importantă este ceea ce a făcut domnia sa, de a scrie şi de a ne aduce în atenţie şi de a arăta şi celorlalţi anumite tradiţii şi obiceiuri care sunt mai puţin cunoscute sau pe care nu le înţelegem foarte bine. De exemplu, pentru mine este foarte important, pentru că vin din altă zonă geografică a ţării, să înţeleg anumite obiceiuri din această zonă sau să le înţeleg şi mai bine şi să redescopăr anumite obiceiuri. Felicitări şi cu tot dragul vă aştept la Arhivela Naţionale.

 Cornelia Vlaşin

         Îmi amintesc de tânăra Otilia Hedeşan, care nu făcuse niciun gest public de cercetător şi om de ştiinţă, era studentă în ultimul an şi urma să fie asistentă, a fost remarcată pentru prima dată de Andrei Pleşu şi de Emil Cira, un mare gânditor al fenomenului culturii populare din Europa.  Iată că, după 31 de ani, Otilia Hedeşan vine să ne recomande, la rândul ei, un concitadin al nostru care doreşte să-i urmeze cercetarea etnologică pe care ea o face şi ca cercetător propriu-zis şi ca şef al Şcolii Doctorale de la Universitatea de Vest din Timişoara.

         Această carte a lui Menuţ Maximinian, care mi-a fost şi el student, m-a contrariat. Mi s-a părut că această ambiţie de a face o secţiune longitudinală privind accentele puternice din cultura română a perioadei 2000-2020 este o încercare mult prea mare. Explicaţiile mele în ceea ce priveşte felul în care a gândit structura acestei cărţi au următoarele moduri de a susţine. Ca şi noi, cred că şi Menuţ Maximinian este conştient de fondul întârzierii noastre istorice. Dacă nu vom face eforturi de a face mişcări grăbite şi atent argumentate şi bine analizate pentru a recupera diferenţa istorică în cercetarea pe care o întreprindem faţă de celelalte culturi europene, vom rămâne mereu într-un deficit istoric pe care-l vom putea duce cu greu, creându-ne complexe şi multe disfuncţii, dezamăgiri şi căderi. Trăim de doi ani un moment pe care el l-am numit, de curând, într-un context al unei bienale de artă, ruptură antropologică. Ceea ce trăim noi acum, după părerea mea, este o ruptură antropologică care, ca în toate rupturile – dacă e să ţinem seama despre rupturile despre care vorbea Mircea Eliade – va produce schimbări majore. Avem abilitatea, inteligenţa şi forţa de a ne poziţiona în această ruptură antropologică? Cred că da, iar această carte poate fi una din probele că, iată, pot fi puse laolaltă realităţi spirituale, isprăvi ale spiritului şi, uneori, chiar şi virtuţi contradictorii.  Când spun virtuţi contradictorii, mă gândesc la lupta care se dă în Menuţ Maximinian între calităţile lui prime şi calităţile lui secunde. Oare care sunt calităţile lui prime? Probabil că acelea care slujesc muncii lui de gazetar care, după cum ne spune Walter Benjamin, sunt unele în care se produce o echilibrată întâlnire între discursul narativ al negativităţii cu cel al pozitivităţii. Acolo, Menuţ deja şi-a format un narativ care îl recomandă ca pe un gazetar care ştie să atragă publicul care-l citeşte, trage după el acel public, îi oferă, la un moment dat,  soluţiile lui temporare sau finale şi, bineînţeles, se exersează ludic, sau mai puţin ludic, poetic sau sentimental, cu acest instrumental. Dar, tot Walter Benjamin ne spune că acest tip de joc al intelectului este împotriva spiritului ştiinţific, care şi el este, după părerea mea, şi căruia Menuţ Maximinian îi trage cu ochiul şi încearcă să-l aducă pe terenul lui. Aşa se explică faptul că, la un moment dat el pune laolaltă anumite atitudini faţă de Coşbuc, de lirica coşbuciană şi de această probitate extraordinară pe care le arată Coşbuc în toate ale lui, fie că face poezie, fie că face traducere, fie că face comentariu de înaltă ţinută teologică la Divina Comedie, şi pune laolaltă acestea cu alte lucruri, după părerea mea, surprinzătoare, neaşteptate. În clipa în care citeşti cartea nu te aştepţi ca pe pagina următoare să-ţi ofere altceva, dar în acest fel Menuţ îşi construieşte un narativ care este al lui, care slujeşte multor aşteptări şi, în acest fel, el combină, cu măsură, cu măsura lui, neoromantismul coşbucian cu declarativismul patetic al acestor zile cu realismul sentimental pe care-l construieşte  orice gazetar care are talent şi contribuie, cu toate acestea laolaltă, la peisajul de vremuri amestecate în care trăim noi astăzi.

Dacă aceasta a fost strategia cărţii, pentru că e posibil ca ea să vină dintr-un elan poetic, pentru că Menuţ este un vrednic poet. El s-a gândit să creeze reliefuri accidentate, o atmosferă în care pluteşti, te sperii, te orientezi, îţi cauţi repere şi a încercat să se poziţioneze, pe el însuşi, fie ca istoric al problemei, fie ca hermeneut al aceleiaşi probleme, fie ca un duh poetic care bântuie pe deasupra unei lumi care era poezia ei înseşi. Când amestecă într-un mod fericit toate acestea ceea ce rezultă de aici este de cel mai înalt nivel. Prin urmare, aceste lucruri trebuie căutate aici: o colecţie de intuiţii strălucite, o modalitate de a te pune bine cu urechea pe realitatea lumii şi de a şti să-i cauţi esenţa. Nu am nicio îndoială că Menuţ Maximinian ştie de câte feluri e critica. Ea poate fi una a semnificaţiilor, una a formei şi una a sensului. Ceea ce face el, în principal, aici, este o critică a semnificaţiilor. De la capătul celălalt al firului, Otilia Hedeşan îi atrage atenţia că, într-o descriere fotografică,  eşti obligat să pui şi ceea ce nu-ţi place. 

Cred că Menuţ a avut un gând ascuns, care devine explicit din ce în ce mai mult pe parcursul cărţii, în sensul că dorinţa lui este să caute valorile estetice care sunt în marea majoritate a acestor atitudini de cultură populară. Şi le găseşte. Prima valoare pe care am reţinut-o după lectura acestei cărţi este faptul că majoritatea întâmplărilor şi faptelor spirituale pe care autorul le pune între două coperţi se petrec între hotarele acestui judeţ. Marea majoritate a problemelor, care au străbătut, în aceste două decenii culturale, pe care nu s-a gândit mai nimeni localnic să le înregistreze cumva, sunt punctate de Menuţ în fiecare zonă despre care încearcă să-şi formeze propria opinie.

Când e vorba de George Coşbuc,  atunci textul lui e mai strălucit decât toate comunicările care s-au făcut la „Zilele Coşbuc” – eu aşa cred, şi ştiu ce vorbesc. Alte căutări ale lui vin şi investighează subiectul, îl pune în carte, cu priceperea lui istorică şi hermeneutică şi face din el un subiect în care, cel puţin între graniţele acestui loc cultural, exprimă potenţialul maxim de corectitudine. Sigur că teritoriile stilistice pe care autorul le încearcă sunt bine exersate, ţin în general de meseria limpede a unui om care face o cercetare stilistică asupra frazei şi asupra discursului, în general, are dobândit şi stilul ştiinţific dar nu totdeauna îl duce până la capăt, nu pentru că n-ar şti, ci pentru că simte că el o forţă de a obosi cititorul. Există însă un centru de rezonabilitate în toate încercările lui de a-şi fixa privirea şi de a da soluţii în legătură cu situaţiile pe care le ia în discuţie. 

Această carte este de acum, din punctul meu de vedere, fotografia unor stări ale spiritului, colectiv, nu doar al lui, care s-au petrecut între anii 2000, când el a devenit deja un gazetar şi până recent. Aşa am citit eu această carte şi acesta este efortul lui Menuţ, pe care îl felicit pentru îndârjirea cu care şi-a urmărit gândul de a pune laolaltă, în mai mult de 400 de pagini, un spectacol care e pentru toate gusturile, pentru toate exigenţele.

 Mircea Oliv

Îl cunosc pe Menuţ din pragul vieţii lui de elev, sau aproape elev, dar voi vorbi despre el ca despre un cercetător într-un domeniu care are incertitudinile lui, respectiv folclor, etnologie, antropologie. Vreau să-l felicit pentru acest volum, pentru inspiraţia titlului. Mi se pare extrem de inspirat şi vizează o problemă autentică care a şi generat deja, prin prezentarea cărţii, o adevărată dezbatere. E firesc să fie aşa, pentru că însăşi conceptele nu sunt suficient aşezate încă, conştient fiind că orice încercare de limpezire, de teoretizare are riscurile ei. Vor rămâne întotdeauna nişte lucruri în afara a ceea ce vrei să defineşti drept concept.

         Folcloristul, ca păzitor al folclorului,  putea fi închipuit ca un paznic a ceea ce se află înăuntru, aşadar, orientat cu faţa spre duşmanul din afară, ca un grănicer pe frontieră, e cu ochii şi cu puşca spre înafară. Asta înseamnă că ceea ce am nu o să se schimbe. Duşmanul este afară şi, în consecinţă, Menuţ, în momentul în care a vrut să fotografieze acea cruce din secolul XVIII, cu un buchet de flori din plastic deasupra şi voia să înlăture buchetul de flori de plastic, se manifesta ca un autentic folclorist, adică, acele flori nu făceau parte din cultura populară, că este ceva fals, că el trebuie să păstreze ce este bun şi autentic în cultura populară. Otilia Hedeşan i-a spus să la lase acolo, pentru că este cultura noastră de acum, se manifesta deja ca un etnolog sau măcar ca făcând nişte paşi înspre etnologie, pentru că, acum, etnologul ar trebui închipuit ca şi păzitor de frontiere, dar orientat cu faţa înspre înăuntru. Adică, pune problema în felul următor: bine, păzesc, dar ce păzesc? Ce am acolo? Cum interacţionează ceea ce am înăuntru cu ceea ce este în afară? Aşadar, etnologul, ca păzitor de frontiere, trebuie închipuit ca făcând paşi îndărăt, lărgind cercul pe care-l păzeşte. Dacă merge prea departe, se amestecă, se diluează, îşi pierde contururile de precizie şi devine antropologie.

         Cartea lui Menuţ este provocatoare tocmai pentru că ea conţine, poate nu explicit, dar implicit toate aceste mişcări, toate aceste probleme, şi ne duce, din miezul tare, despre care vorbea în prefaţă Otilia Hedeşan, cum că etnologia ar avea un nucleu tare, ştiinţa despre trecut, ne duce în prezent, porneşte din judeţul nostru, dar nu rămâne la judeţul nostru. Eu am găsit foarte multe titluri şi referinţe despre cultura populară, mai mult sau mai puţin tradiţională,  din împrejurimi. Aşadar m-a provocat şi m-a încântat.

         Menuţ, fiind ziarist, scriind mult, evident că apare problema presiunii pe care meseria, termenele pe care le presupune meseria, de a veni cu articolul mâine, toate formează o presiune, formează şi conturează un risc. Menuţ, ca specialist, nu numai în etnologie ci şi în literatură şi în cultură, în general, manifestă o atitudine, pe care aş puncta-o una drept generoasă, drept una indulgentă.

         Această carte se propune lecturii tocmai pentru că e un nod, un viespar a tuturor manifestărilor culturale din judeţ şi din împrejurimi. Menuţ însuşi, ca persoană, a ajuns să fie un astfel de nod. Parcă totul trece pe la el, parcă totul trece prin redacţia „Răsunetul” şi eu aflu astăzi lucruri prin nodul informaţional Menuţ şi „Răsunetul”. El este membru activ al Societăţii Etnologilor Români. Din cartea lui am aflat despre alte cărţi despre care nu ştiam.   Am ales din carte nişte lucruri care transgresează vechile frontiere etnologice, ca de exemplu visul. Vorbind despre cartea doamnei Irina Petraş – „Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice”. Evident că te interesează şi te uimeşte în acelaşi timp să vezi că etnologia se întinde deja asupra ştiinţei, a disciplinei visului, dar nu numai asta. Satul periurban, care nu mai este nici tradiţional, şi nu mai este nici modern, nu mai ştim nici dacă mai este cu adevărat sat.

         Andrei Moldovan, cel evocat, atunci când a scos o carte autentică de folclor, una dintre cele mai bune, poate de la noi cea mai bună – „Literatură tradiţională din Nord” -, la care şi Menuţ a ucenicit, a spus, la Cluj, că el nu este folclorist şi să nu fie asimilat ca folclorist. De ce? Tocmai pentru că folcloriştii şi folcloristica au căzut în această postură  de maximă şi riscantă rigiditate. Dar vin indulgenţii, vin generoşii, vine Menuţ şi ne propune, ne arată cum stau alături obiceiurile de o anumită profunzime, de o anumită autenticitate încă la noi - pentru că suntem recunoscuţi pe plan naţional ca fiind o zonă care păstrează aceste lucruri de mare profunzime -, de meşteri şi meseriaşi, rapsozi, plasticieni, cei care vin cu aportul lor din afară. Da, stau alături şi aceasta este imaginea culturii noastre şi nu avem ce face, trebuie să o luăm ca atare. Ea se cere criticată din când în când, un pic de rigiditate nu strică şi Menuţ are asemenea pulsiuni când se adresează maneliştilor, precum Gabriel Liiceanu, în anii 90, în apelul său către lichele.

Dar, etnologul, poetul care este Menuţ Maximinian, cei care se ocupă de cultura tradiţională, de România profundă, n-ar trebui să facem „ciocul mic”, cum ni se spune uneori de pe tribuna parlamentară, tocmai pentru că e nevoie de această contracarare, de această generozitate culturală care numai de aici poate să vină şi este evidentă în această carte. Este o formă de generozitate necesară în condiţiile în care noi ne-am înstrăinat de noi înşine, punând atât de mult accentul pe dimensiunea noastră politică. Această carte e un argument implicit pentru aşa ceva. Este adevărat că există acea imagine a crucii din secolul XVIII cu bucheţelul de flori de plastic, că e o imagine emblematică oarecum nu doar pentru cartea lui Menuţ, ci şi pentru cultura noastră, şi el asta a făcut. A rezumat-o, a oglindit-o. Da, ăştia suntem. De aceea, cartea poate fi citită şi vă îndemn s-o faceţi.

 Vasile V. Filip

                  Menuţ Maximinian este un nume de referinţă pentru peisajul cultural al municipiului Bistriţa şi al judeţului. Menuţ Maximinian asociază nişte contraste şi le aduce împreună, ca să le pună în lumină,  să facă lumină acolo unde ar fi existat întuneric şi să facă puţină obscuritate acolo unde lucrurile erau evidente.

         Sentimentul care mă încearcă în preajma Crăciunului este unul de frenezie, pentru că Ajunul este la fel de important precum sărbătoarea în sine, pentru că el presupune emoţia aşteptării şi situarea în preajma sacrului. În aceste momente, timpul cronologic, timpul măsurabil, este cumva abandonat şi ne aflăm într-un timp repetitiv. Etnologic vorbind, acest lucru presupune nu numai situarea într-un ritual ci şi ceea ce se păstrează în memoria colectivă şi se transmite de la o generaţie la alta. O dovadă a faptului că această lucrare se va păstra în memoria noastră colectivă şi se va transmite generaţiilor următoare  - Menuţ probabil va avea ucenici. Titlul mă duce spre o vamă. Dacă lucrarea se intitulează „Frontiere etnologice”, Menuţ Maximinian este un vameş şi noi va trebui să-i dăm vamă. Această vamă va fi timpul acordat pentru citirea cărţii. Preţiosul nostru timp va fi, probabil, unul sacru şi unul care abandonează cronologia.

         M-am oprit asupra unui capitol din carte, şi anume portul popular. Aceste frumoase costume populare îmi amintesc de două bunici, de bunica din partea mamei şi de bunica din partea tatălui. Nu ştiu care e povestea cămăşilor purtate de alţii, dar ştiu povestea cămeşei de mire a tatălui meu, care a fost cusută la lumina lămpii şi cu mirosul emanat de acea lampă, în sentimentul dorului cu care bunica mea îl aştepta pe bunicul să se întoarcă din închisorile comuniste.  Nu ştiu povestea cătrinţei doamnei de pe Valea Şieului, dar ştiu cătrinţei mamei mele cusută cu lacrimi şi cu acelaşi dor pentru că îl aştepta pe bunicul, prizonier. Ce înţeleg eu prin costumul popular? Costumul popular nu înseamnă uniformizare, nu înseamnă aceeaşi culoare ci înseamnă acea cruciuliţă pusă cu plus care semnifică dorul, care semnifică greutatea vieţii şi apăsare.

         Nu ştiu de unde îşi ia Menuţ Maximinian energia, poate din cărţile pe care le parcurge,  din articolele pe care le scrie, din redacţia care de fiecare dată este însufleţită de oameni deosebiţi. Sau poate că din satul lui, din Diug-ul lui iubit, pe care-l poartă, iată, şi în paginile acestei cărţi.

Doina Macarie