FASCINAȚIA TEATRULUI într-o triplă viziune: națională, europeană și universală

          Ce este teatrul? Întrebare la care au răspuns atâția până la noi, aș alege doar unul: Teatrul nu este altceva decât viață, asistăm și pătrundem totodată într-un domeniu aparte, în care se intersectează fapte, evenimente, instituții, forme de gândire și de acțiune, stări de spirit, idei, sentimente și pasiuni din toate nuanțele manifestării umane (Cf. Ion Zamfirescu, Istoria universală a teatrului). El e cea mai socială dintre arte, dacă arhitectura și sculptura sunt mute, teatrul are glas; prin vocea actorilor se adresează mulțimii, asta ne face să vibrăm prin acele iradieri simpatetice declanșate de puterea cuvântului. Pe de altă parte, și celelalte arte interacționează cu teatrul (dansul, muzica), ca atare, el este o formă de cultură, o școală a vieții, o tribună universală de gândire și simțire umană și nu doar mijloc de divertisment.

         Din Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatură, Ediția a doua revăzută și adăugită, Editura Cartea Românească, 2008 – Am selectat puncte de vedere asupra autorilor cu preocupări dramaturgice din cartea lui Icu Crăciun, Tentația teatrului, Editura Pim, Iași, 2022; ei sunt în număr de 52, cu notorietate de poeți sau prozatori, câțiva doar oameni din politică, dar care au cochetat cu teatrul, unii cu succes, alții doar la nivel documentar. Așadar, să urmărim părerea lui Manolescu asupra câtorva dintre cei în cauză, de menționat că nu toți sunt amintiți, nici măcar cu titlurile pieselor de teatru. O privire europeană din partea criticului se oprește doar la câțiva dintre cei întâlniți în volumul de față, ei sunt următorii: Gheorghe Asachi – care este menționat cu prima compoziție istorică din teatrul românesc, cu influențe cornelliene și romantice, dar onorabilă, cu un conflict melodramatic alături de niște idile: Piatra teiului și Însemnarea plăieșului din Anglia, ambele cu un oarecare pitoresc; Ion Heliade Rădulescu – teatrul lui este domeniul cel mai nesatisfăcător din tot ceea ce a încercat. El și-a considerat piesele „mistere” (idilice sau teziste), dar cu valoare de limbaj și parodierea unor jargoane (Proces general, Voiaj din Podul Mogoșoaiei, Sărbătoare câmpenească); Costache Negruzzi – piesele lui oferă culoare locală, interesante tablouri de moravuri și studii de psihologie, dar și traduceri din Hugo și Moliere, din domeniul istoriei și melodramei; Al. Macedonski e menționat doar prin traduceri și adaptări în tradiția lui Alecsandri, mai precis, în maniera teatrului versificat, greu de citit astăzi: Iadeș - după motivul lui Ivan Turbincă; Moartea lui Dante, postumă originală ce-și cântă sfârșitul ca și poetul italian; Ion Minulescu – neconsemnat de critica literară a vremii, are șapte piese bulevardiere, de regulă, iubiri fatale și crime pasionale: Pleacă berzele, Lulu Popescu sau Ciracul lui Hegesias, altele: Manechinul sentimental, Allegro ma non tropo și Amantul anonim (Don Juan); Liviu Rebreanu apare, spre dezamăgirea unora, cu o simplă menționare – piesa Cadrilul; Tudor Arghezi – Seringa e considerată o dramoletă banală din mediul medical, iar sceneta Neguțătorul de ochelari face legătura dintre Urmuz și Ionesco.

Lucian Blaga – teatrul lui e partea cea mai controversată, criticii au avut poziții extreme: Al. Paleologu le consideră capodopere, se invocă expresionismul și claudelismul. În Zamolxe avem misterul păgân, un expresionism șocant plus dacism. Tulburarea apelor e mai puțin trenantă dramatic, Daria și Ivanca  sunt fără valoare, iar Meșterul Manole se are reușită, Ana devine Mira; Arca lui Noe și Cruciada copiilor au un anti occidentalism anume; Avram Iancu – antimaghiarism; Anton Pann – e o  comedie sentimentală naivă. Cea mai bună e Arca lui Noe – legenda biblică e transpusă într-o „piesă țărănească.”

George Călinescu – a scris teatru spre a se amuza, piesele sale au o factură ionesciană (Napoleon și Sfânta Elena, Tragedia regelui  Otakar și a prințului Dolobar, Șun sau calea neturburată – un poem dramatic ce demonstrează virtuozitate literară și spirit critic.

Anton Holban – cele două piese amintite (Oameni feluriți și Rătăciri ) sunt catalogate fără prea mare interes. Mihai Eminescu este amintit prin proiectele lui dramatice, niciunul finalizat, comedii fără interes, vulgare, tragediile istorice vor avea ecou în poezie (Bogdan Dragoș, Andrei Mureșanu), dar mai slabe ca ale lui D. Bolintineanu și Gh. Asachi.

Duiliu Zamfirescu – este remarcată drama în versuri O suferință, dar și (O amică, Voichița) lipsite de interes; Targelia din Milet, intrigă psihologică, iar Poezia anunța pe E. Ionescu.  Octavian Goga cu piesa Domnul notar – văzută ca document politic pentru Ardealul de dinainte de Întregire și anume subiectul alegerilor, un candidat din partea sătenilor și altul, funcționar chesaro-crăiesc. Meșterul Manole e o piesă lâncedă, cu o limbă prea literară și caractere fără pregnanță. Ion Marin Sadoveanu fost inspector general al teatrelor și director al Teatrului Național din București, amintit prin Istoria universală a teatrului , Metamorfoze, feerie romantică; Anno Domini – mister religios; Molima și Pelican-bar – banale.  Gellu Naum – suprarealist veritabil, are succes de scenă cu Exact în același timp, Teribilul interzis, Poate Eleonora, Ceasornicăria Taus. Cea mai reușită e Insula – parodie bufă după de Foe.

Constatăm că nu apar în viziunea marelui Manolescu, dintre cei analizați în volumul lui Icu Crăciun, următorii: M. Kogălniceanu, Timotei Cipariu, Iacob Negruzzi, Al. Odobescu, H. P. Bengescu (văzută cu scrieri mărunte fără interes literar), Ion Creangă, Ioan Slavici, Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Felix Aderca, Mircea Eliade, Marin Preda  și Petru Dumitriu.

          Un alt punct de vedere asupra dramaturgiei române de-a lungul timpului, de data aceasta cu o deschidere universală, vine din partea lui Mihai Zamfir în Panorama alternativă a literaturii române, Ediția a doua, vol. I, Editura Cartea Românească, Polirom Critică. Istorie literară. Amintesc câteva considerații pe scurt asupra celor cincizeci și doi de autori selectați de către Icu Crăciun în cartea sa: Gh. Asachi – prelucrările teatrale nu conving, par compuse doar pentru spectacol, sunt semnificative doar pentru că sunt rostite în limba română pe scenă. I. H. Rădulescu – are câteva piese de teatru reușite, caracterizate prin violență verbală, cu versuri pline de venin (vezi Măceșul și florile, Tândală și Păcală). Costache Negruzzi – prin comedia Muza de la Burdujeni, anunță pe Vasile Alecsandri. Al. Macedonski – se remarcă în tinerețe cu palide străluciri după piese franceze (Gemenii, Uncheașul Sărăcie, Iadeș). Când abordează registrul tragic, devine interesant (drama Sau, în colaborare cu Cincinat Pavelescu) – o pastișă raciniană cu ecouri din Shakespeare. Se folosește versul solemn și tirade nobile artificiale. Există stridențe lexicale și verbiozitate. Reușită e Moartea lui Dante ce are trei părți ca Divina comedie, limbajul  epurat a maxim. Are un substrat autobiografic și autorul e părăsit ca Dante, adică se autoizolează. Piesa una dintre primele noastre mostre de teatru simbolist românesc, admirator al lui Maeterlinck. Vasile Voiculescu – piesele lui de teatru de la finele anilor 1920 și până în timpul Primului Război au în raport cu restul operei doar o valoare documentară.

Gellu Naum – Interesant, spontan și fantezist în Poate Eleonora, Ceasornicăria Taus), cu jocuri de cuvinte și absurd rezultat din poante lingvistice ce duc la scene comice. Din păcate, n-au fost jucate înainte de 1990, astfel că vocația lui de dramaturg s-a irosit în van.

Liviu Rebreanu – e colateral cu teatrul, piesele sale Cadrilul și Plicul au doar valoare documentară; H. P.- Bengescu – Încercări dramatice în general nereușite, Bătrânul – cu talent dramatic incipient, un mod vetust de a scrie teatru, o metamorfozare a obsesiilor androfobe (frica de bărbați) ale autoarei; Anton Holban are un teatru de interes secundar. Oameni feluriți și Rătăcire – reprezentate pe scenă, ultima se inspiră din biografia autorului. Avem replici facile și un dialog natural, dar nu se ridică la un nivel notabil; Eugen Lovinescu – piese de teatru fără prea mare interes.

Lucian Blaga –un autor aparte, prima încercare de reînnoire, dar și de păstrare a tradiției locale. În loc de dialog dramatic apar recitative lungi dar și replici monolog, un teatru antirealist și anti teatral, în spirit european. Avem replici ambigue, și obscure, fanteziste la limită, ambianță stranie cu alură de basm, echilibru în varianta poetică a textului și un realism dialogic. Ambiții de demiurg polivalent reușite doar Meșterul Manole și Arca lui Noe. Astfel că reabilitarea lui Blaga s-a făcut fără teatru.Ștefan Petică prin Solii păcii a păstrat versul clasic și inspirația simbolistă (Maeterlinck), chiar dacă propunea un nou tip de dramă. Șt. O. Iosif – un simbolism amabil și minor, vers tradițional în Legenda funigeilor.

Vasile Voiculescu – piese de teatru de la finele anilor 1920 și până în timpul ultimului război ele au în raport cu restul operei lui doar o valoare documentară. Gellu Naum – interesant, spontan și fantezist în Poate Eleonora, Ceasornicăria Taus, cu jocuri de cuvinte și absurd rezultat din poante lingvistice ce duc la scene comice. Din păcate, piesele n-au fost jucate înainte de 1990, astfel că vocația lui de dramaturg s-a irosit în van.

            Revenim la cartea lui Icu Crăciun și apreciem intenția binevenită a acestuia de-a ne reaminti într-o istorie-anexă a teatrului românesc de-a lungul veacurilor, istorie ce cuprinde pe cei 52 de autori care, mai întâi de toate au fost la vremea lor și sunt și astăzi considerați a fi romancieri, poeți sau personalități marcante, uneori chiar oameni politici, vezi Ioan Rațiu, Valeriu Anania ș. a. După ce am văzut pe scurt cum sunt catalogați de cei doi mari critici români, fiecare în felul lui, N. Manolescu din punct de vedere european, iar M. Zamfir cu orientare universală, vom constata că nu toți cei aleși în Nostalgia teatrului, de Icu Crăciun au intrat și în atenția celor doi istorici literari. Astfel că este imperios necesar să reamintesc pe câțiva dintre cei lăsați deoparte, având în vedere că ei nu sunt chiar atât de neînsemnați încât să nu aspire la o cunoaștere națională cu o deschidere mai mult sau mai puțin convingătoare spre europenism. Cred că asta a fost și în intenția lui Icu Crăciun ca, cel puțin un sfert din cei pomeniți, să-și merite un loc de cinste pe plan național și să iasă din acel regionalism prăfuit al uitării. Aceștia ar fi următorii: Al. Odobescu, p. 49-60; Iacob Negruzzi, p. 64-73; Mihai Eminescu, p. 93-129, privit mult mai în profunzime, nu cum a fost catalogat de cei doi istorici literari; T. Arghezi, p. 207-221; E. Lovinescu, p. 261-268; V. Voiculescu, p. 273-287; L. Rebreanu, p. 287-316; I. Marin Sadoveanu, p. 340-358; L. Blaga, p. 370-410; G. Călinescu, p. 411-430; M. Eliade, p. 436-443; I. D. Sârbu, p. 467-483; Valeriu Anania, p. 484-516. Cele mai multe pagini în cartea lui Icu Crăciun au fost acordate lui L. Blaga, urmat de M. Eminescu, Valeriu Anania și L. Rebreanu. Așadar, e vorba mai mult de o așa-zisă „revalorificare” a acestora, dar și o dreaptă  și necesară ordonare a valorilor, nu numai în dramaturgia românească, ci și în ansamblul literaturii române, deoarece preocupările celor amintiți pe plan teatral depășesc cu mult ideea de „hobby” secundar.

În existența noastră, nu totdeauna ne compunem noi înșine rolurile, însă de cele mai multe ori le acceptăm așa cum le primim. Așa e și în teatru, dar aici e vorba de frumusețea jocului.

          Icu Crăciun a mai scris și teatru, nu întâmplător face această incursiune prin istoria teatrului românesc. E vorba de volumul intitulat TEATRU pentru toate vârstele, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011, cu șase piese de teatru de factură diferită, scrise într-o formă de libertate personală, dar purtându-ne cu interes prin lumea fascinantă a teatrului modern. Merită aprecieri pentru osteneala acestei uriașe incursiuni în lumea teatrului românesc, nouă, cititorilor ne rămâne, cum s-ar spune, plăcerea de-a plonja în lumea teatrului, având ca reper și această istorie mai proaspătă și originală în felul ei.

În final, aș vrea să adaug spusele lui Rebreanu despre teatru:

           „Teatrul trebuie să fie pentru noi nu satisfacerea ușoară a unui gust trecător sau o simplă curiozitate, ci o necesitate sufletească și culturală. O patimă mare și sfântă trebuie să ne atragă spre templul celei mai înalte arte, patima pentru frumos.”