Filosofie și credință: Gabriel Liiceanu ”ISUS AL MEU”

Aflându-te în fața masivei și monumentalei opere scriitoricești, moraliste, filosofice a lui Gabriel Liiceanu, simți o timorare  firească. Impresionantelor creații proprii li se adaugă excepționala activitate editorială, prin care am dobândit acces la autori interziși în epoca comunistă: Emil Cioran, Nae Ionescu, C-tin Argetoianu, I.G.Duca, M. Eliade, Eugen Ionescu), precum și filosofi străini, de la Platon la Kierkegaard și Martin Heidegger..

   Știind că filosofic, Gabriel Liiceanu este un existențialist și agnostic, mi-a provocat firească mirare abordarea unei teme religioase ca cea semnalată în titlul de mai sus. Aceasta cu atât mai mult, cu cât în cultura românească, spre deosebire de cea occidentală, religiozitatea nu a fost pusă sub semnul întrebării sau al îndoielilor majore, decât la modul accidental și nesemnificativ.

   Observând titlul-sintagmă de mai sus –„IISUS AL MEU”, Ed.Humanitas, 2020,   mi-am zis, poate prea optimist: iată un eveniment cultural deosebit, cu probabilitate, o mărturisire a unui om de mare cultură, care va străluci în spațiul nostru socio-politic infectat  de ură, ambiții, răutăți și corupție.                

  Curând, am observat că ceva nu e bine, deși nu văzusem decât coperta cărții. Corect, filologic, se scrie IISUS, cu doi „I”, fiindcă semantic e altceva, la care nu mă opresc acum. Când am parcurs efectiv cartea, după câteva zeci de pagini de lectură, am avut ceritudinea că autorul faimosului „Jurnal de la Păltiniș”, nu  a recurs la o licență de grafie, ci este vorba de o intenționalitate. Pe de o parte, a folosit acest nume adorat al creștinilor atrăgând o  grăbită bunăvoință spre reclamă, dar grafiind numele Mântuitorului lumii  cum am arătat, a vrut să se delimiteze cu superbie de gloata troglodiților, habotnicilor, celor ce „sărută moaște”-cum se spune. Pentru a fi o invocare a divinității, trebuia și o vocală„e” : „IISUSE al meu...” (În citate, vom respecta grafia corectă a numelui.)

     Lucrarea domniei sale este, per totum -cum bine s-a exprimat un referent al său- „o mărturisire de (ne)credință, care ne lasă mai dezorientați și mai săraci.”

   Prefața, scrisă de însuși autorul cărții, ne confirmă că s-a dorit a ni se arăta felul cum îl înțelege personal domnia sa, ,„în mod liber și fără teamă” pe IISUS, „Cel mai de seamă Personaj din istoria lumii...un exemplar strălucit cum nu s-a mai născut și nu se va mai naște nicodată, Unul Care nu putea decât iubi și îndemna la iubire, rupând astfel  cercul vicios al condiției umane.”(p.15) Unui prelat greco-catolic, care l-a invitat la o dezbatere pe tema nevoii/dispensării de libertate, autorul însuși s-a definit: „Preasfinția Voastră,...eu sunt un liber-cugetător, ceea ce cred că în urechile dv. nu sună prea grozav.”(p.11)

  Un superlativ elogiu aducem totuși autorului, omului de cultură, pentru bogata informație bibliografică pe care ne-o oferă în această carte, o informație multiformă: culturală, socio-politică, filosofică, religioasă, chiar dacă aceasta este interpretată în divergență sau incongruență cu cel citat, în esențele sale.

  Autorul își destăinuie în Prefață –salutar prin franchețe- instrumentele cu care își va face explorarea:

 „Pentru cine am scris această carte?(interogație ce va rămâne totuși fără un răspuns-n.n.) Nu întâmplător s-a scris în crepusculul vieții. În ea se află tot ce am auzit (citit,tipărit),pornind de la tema cristică...mereu atent la primejdia alunecării pe o pantă sau alta, să gândesc cu mintea mea.”

 Suntem incitați așadar, să vedem la lucru gândirea „cu mintea mea”a filosofului și omului de cultură G. Liiceanu- spre a  ne fi și nouă –de este cu putință- un eventual model. Dar este oare rațiunea –aristotelica sau cea modernă- o rațiune infailibilă, demnă de încredere? Și..ce este RAȚIUNEA sau „gândirea mea”-așa cum citim? Este, spun la modul concis toate dicționarele: „facultatea umană de a cunoaște, a înțelege, a judeca”.

   Rațiunea fiecărui individ se măsoară –negreșit- după epoca în care a trăit. Fiecare secol are nivelele lui de cunoaștere, toate imperfecte. Ar fi deșartă iluzie să credem că noi suntem la cel mai înalt nivel de cunoaștere. Ne putem socoti foarte moderni, deși în realitate vom putea fi socotiți primitivi în deceniile sau secolul succedant. (NASA –de pildă- ne prezintă filmările  unor OZN-uri gigantice, depășind mărimea Terrei sau altele care intră în Soare și ies pe ceallaltă parte. Ne depășesc gândirea, rațiunea, nivelul tehnologic de azi, sfidând imaginația. Universul nemărginit e plin de enigme. Răspunsul-după capacitatea de a judeca a minții noastre de acum, „rațional” ar fi: „niște mituri, basme”, deși un înalt oficial de la NASA americană spune: „Dacă ați ști cu ce ne ocupăm, n-ați mai dormi toată noaptea”.) Refuzând a accepta ce nu pricepem acum, înseamnă, vorba lui Eminescu: „nu ne este  probabil croit capul pentru asemenea probleme”. Cu rațiunea noastră failibilă, singulară, ce putem face adesea? Smintim pe alții, putem fi o piedică în cunoașterea umană. Pe lângă rațiune, în lume mai există concepte mari, accesibile: credință, speranță -motoare care duc lumea înainte. Ce nu pricepem azi, sperăm că vor desluși secolele viitoare.

 Trufia scolastică apuseană și formele ulterioare raționaliste au eșuat, ca s-o spunem de-a dreptul. Efortul de a preface „apa filosofiei în vinul euharistic” (apud Toma d-Aquino) n-a reușit  nici altora, iar Eminescu scria deziluzionat: „Ochiul te minte, urechea te-nșeală?/Ce zice un secol, alți secoli deszic.”

  Cât privește „grija de a nu aluneca de o parte sau alta” include la modul evidenței  două categorii umane: pe cei de neclintit în  religiozitate, „babele care-și duc copiii de mână la Biserică” și apoi  ,,cei care fac alergie la religie”(p.10). Această preocupare auctorială este evidentă încă de la început: dacă titlul cărții pare evlavios sau chiar o invocație (păcălind neștiutorii), mottoul cărții vine să împace  pe cei care nu suportă mirosul de tămâie: „Dumnezeu e un ornament al lui IISUS. Cei mai muți credincioși au nevoie de ornament, nu de IISUS.” Sibilinică exprimare,  dacă nu un afront impardonabil.

„Trăiesc  -mai spune autorul- într-o țară în care pietatea difuză este luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc...în mijlocul unui popor năruit de sărăcie și disperare, obișnuit să primească creștinismul ca pe o superstiție ceva mai cizelată.”(pag.9)

    E sigur că se exagerează, crezându-ne atât de „năruiți în sărăcie și disperare”.Nu suntem –domnule G. Liiceanu- atât de ,,săraci”,așa de „disperați” cât ne socotiți, de pe grămada milioanelor   dv. Noi cu religiozitatea aceasta ne-am născut și datorrită ei am supraviețuit și suntem o țară mare îndestul, Și nu toți suntem săraci.

 „Și pentru că Dumnezeu nu mi s-a arătat pe drumul căutărilor mele -spune maestrul filosof Liiceanu- nici ca stâlp de foc, nici în vuiet de furtună, și nici nu mi-a trimis Fiul în vis coroana de spini pe cap, îmi voi asuma riscul de a vorbi în deplină libertate.”(pag.15)

  Ei, v-ați supărat domnule Liiceanu. Nu v-a acordat Dumnezeu atenție după trufia inimii dv. Vă bucurați de un mare prestigiu în lume, sunteți „o celebritate”. Se întâmplă –paradoxal poate- că multe ,,mărimi” ale lumii, înaintea lui Dumnezeu sunt incredibil de mărunte. Cui slujești, aceia îți dau apreciere. La urma urmelor, Dumnezeu nu se arată umanității spre a satisface o curiozitate infantilă. Nu ne lezează nici libertatea deplină de acțiune. De obicei, o face pentru a încredința cuiva o misiune mare (Moise, Ieșua Navi), a înfrunta eroic primejdii sau moarte (Sf. Bartolomeu, profetul Ieremia, arhid. Ștefan, întâiul martir, Perpetua și Felicitas), să ridice Biserica din corupție (către cavalerul Fr.de Assisi:„Francesco, alza la mia Chiesa”). Și e mai aproape și se identifică chiar, cu suferinzii, cu cei fără nădejde, cu oropsiții și înlăcrimații lumii.

    Și totuși, un gest remarcabil spre dv. a făcut. Nu aveți a vă plânge în fapt. Dumnezeu a îngăduit ca răposatul dv. bunic să vă fie înger păzitor. E puțin? Iată visul, unicul ce l-ați ținut minte și care –însuți dv. spuneți-  v-a „marcat totă viața”:

  „Eram în tramvai, așezat pe scaunul de lângă fereastră. Locul de lângă mine era liber. La un moment dat, cineva s-a așezat alături.Citeam și nu eram atent la ce se petrecea în jur. Deodată, am simțit cum cotul vecinului de scaun îmi apasă încet cotul. Am ridicat intrigat ochii și l-am văzut pe bunicul meu, îmbrăcat într-o redingotă neagră...Cu fața toată numai zâmbet, mi-a spus: Să nu-ți fie niciodată frică. Am să fiu totdeauna în preajma ta.

 Bunicul meu se transformase  în îngerul meu păzitor.”(p.266)

   Acum, la 78 de ani, Gabriel Liiceanu mărturisește că s-a simțit toată viața ocrotit. Așadar bunicul, cu îngăduința lui Dumnezeu, și-a îndeplinit misiunea. I-a mers totdeauna bine distinsului autor, a fost și este bogat, mașini răcnet, vile, lux maximal, având solomonic, de toate. Vedeți ce efect supranatural a avut iubirea bunicului pentru dv. și a copilului care ați fost pentru dânsul? Iubire, pe care  o disprețuiți, scriind: „Nu iubirea ar trebui să ne lege pe toți, că asta nu se poate, ci urbanitaea, civilitatea, buna creștere, respectarea acelorași reguli de viață...”(p.89) Dar care ar fi pământul în care ar putea crește plante cum sunt „civilitatea, buna creștere”? Bunul plac personal? Firea înnăscută a fiecăruia?

    În fine, să revenim...  E sigur, că nu bunicul dumisale. are de la sine așa puteri protectoare asupra-i, ci  HRISTOS Domnul i-a îngăduit a-i fi ocrotitor, El, Cel ce le spune apostolilor, dar și nouă, înainte de a se înălța la cer: ”Datu-mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Mergând, învățați toate neamurile... Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”(Mt.28.19-20)

   Problema se pune altfel. La o asemenea dumnezeiască favoare, dv., ,domnule Gabriel Liiceanu, datorați oare un răspuns material- comportamental? De pildă să credeți în pronia divină pentru dv. și lumea toată, să-L  iubiți pe  HRISTOS (Cel „absolut unic”)pentru binefacerile evidente ale vieții despre care mărturisiți că le-ați simțit atât de mult? Ar putea orgoliul, infatuarea. de om cu faimă înaintea lumii, să facă loc pentru astfel de trăiri generatoare și de fapte mundane bune?De venerare, de iubire?

      După  titurile din Sumarul cărții, decelăm că există o structură a volumului. Primele 60 de pagini sunt alocate lui Ignațiu de Loyola(1491-1556),fondator al Ordinului Iezuiților, al cărui caz este considerat  definitoriu pentru toți religioșii lumii, indiferent de confesiune. Într-o mărturie autobiografică a lui Ignacio Lopez de Loyola, acesta  relatează cum călătorește împreună cu un maur. Vorbind de una și alta, ajung și la probleme religioase, iar maurul declară, acceptând unele, că nu poate nicidecum crede în Imaculata Concepție așa cum e formulată de Biserica romană. Cum drumurile lor se despart, Ignacio „a simțit o părere de rău de a nu fi apărat cum trebuie onoarea Sfintei Fecioare. Simțea cum crește în el dorința de a-l junge din urmă pe maur și de a înfige pumnalul în el pentru cele spuse”(p.21)(nu sunt totuși vorbele lui Loyola, pers.I, ci par un comentariu)

   Întâmplarea de mai sus, incluzând tema arătată, „se înscrie -spune autorul- „în detaliile mitologice creștine, atestate dogmatic: Facerea lumii, crearea Omului, Sfânta Treime, IISUS ca Dumnezeu întrupat, miracolele, Învierea lui IISUS, Coborârea Duhului Sfânt.”(p.22)

  Pentru autorul cărții, acestea sunt mituri, basme, invenții „atestate dogmatic”. Ce repede a rezolvat maestrul marile taine ale lumii, pentru care alții își sfărâmă mintea de secole! Domnia sa se miră „câți oameni și Biserici s-au învrăjbit între ei pe marginea unui detaliu sau al altuia”(p.29): de pildă pe  marginea detaliului „Filioque”, arianismului, donatismului, nestorianismului etc., care au generat persecuții, crime și teroare, deși  pentru distinsul autor sunt absolut egale, oricare ar fi biruit dintre aceste „mituri”. Pentru un „Filioque ”să se despartă și să se anatemizeze două Biserici? Dar, oare numai pentru atât să fi  fost marea fractură?

   Și dacă nu avem decât „uzul rațiunii”, cum spunea nemuritorul Caragiale, cum am putea înțelege Întruparea lui HRISTOS din Duh Sfânt și dintr-o Fecioară, așa cum o explică Sf. Ev. Luca(I.35)?:„Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” și cum prezintă acest miracol celest Grigore Palama, Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Ioan Damaschinul, citându-i la p.25-27? Nu-l putem pricepe  decât dacă credem că ”lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință”, fiindcă El a creat lumea cu minunățiiile sale, între care Omul și Universul. Ne stau în fața ochilor. Nu ni se cere credință oarbă. Domnia voastră însă, neavând decât  rațiunea (adică gradul de înțelegere al unui om din anul 2020), concluzionați: „Acesta e mitul conceperii și nașterii pure a lui IISUS” (p.27)

  Are și ignoranța farmecul ei, mai ales ignoranța zis „savantă”. De aici, întreg tabloul creionat, cu creștinii bigoți, habotnici, inculți, agresivi, în stupide dispute religioase. Sunt folosite doar tușele negre.

   Nicăieri exemplul eroic al martirilor, al celor care, în lungul și latul istoriei și-au schimbat modul de viață, fie oameni simpli, fie savanți, abolirea sclaviei, conceptele de milă și iubire creștină, adevăr și dreptate.  Civilizația creștină însăși (europeană și nord-americană)  stă  mărturie a vieții în HRISTOS și poate nu este întâmplător că este civilizația cea mai avansată și azi, uimind alte popoare.  Eludarea acestora apar ca ratări monumentale. Adevărul este că nu s-a făcut o  studiere cu bună credință a Evangheliilor, a Epistolelor, a Sfinților Părinți, a marilor  duhovnici români, ci a unui Alexandru Dragomir căruia clerul îi „pute”. Dacă s-ar fi intenționat a fugi de o „savantă” superficialitate, a evita de a pune în aceeași oală Răsăritul și Apusul creștin („Oala lui Epictet. Cele două toarte ale Bisericii”-pag.153). De fapt, analiza creștinismului se oprește la ivirea luteranismului(1517).

  Pentru un liber-cugetător, „detaliile mitice” –cum adesea sunt (agasant) numite minunile și intervențiile divine în istoria umanității, nu prezintă vreo relevanță, la fel cum nouă adesea ni se pare că toate oile unei  turme sunt   identice. Ciobanul, care le cunoaște, ne va spune însă că nu e deloc așa.

   Discipolul preferat al lui  C-tin Noica, precum s-a spus de către unii, Gabriel Liiceanu, apelează la „Eonul dogmatic” al lui Blaga (Ed. Humanitas,1993)pentru a arăta ,,felul în care istoria Bisericii a tranșat din toate concepțiile hristologice existente,, ...alegând varianta cu cele mai mici șanse de credibilitate/.../față de orice variantă raționalizantă.”(pag.44)„dogma care transcende cel mai hotărât funcțiile logice ale intelectului, cea cu verosimilitate minimă”(pag. 44-45). Se face și exemplificare, cu Conciliul de la Niceea(325 p.HR), care a rezolvat disputa ortodoxiei cu arianismul. Dacă ar fi necesar să traducem limbajul celor doi „liber-cugetători”, Lucian Blaga și autorul nostru, înseamnă că Biserica a ales totdeauna paradoxul, calea irațională, „în timp ce concepțiile cristologice raționalizante au fost declarate erezii”. Arianismul era mai raționalizant? Mintea solitară și islamul nu pot accepta dogma Treimică, fiindcă transcende mintea obișnuită, dar Scriptura documentează o altă realitate, insolită oarecum minți: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, trei ipostaze ale Dumnezeului unic A afirma că nu Duhul Sfânt luminează pe slujitorii lui HRISTOS, ci absurdul, iraționalul, pretinde o riguroasă dovedire, fiindcă despre așa metodă ciudată, a admiterii doar a absurdului, e sigur că nu s-a știut în Biserică, ci doar în mintea gnosticilor și existențialismului.   

    „Cosmogeneza, biblică –mai aflăm- este un poem superb. Este un mit de naștere a lumii, asemănător în planul cunoașterii fantasmatice cu orice alt mit din alte religii, fie ele babiloniene, egiptene sau japoneze.”(pag.48)

    Și totuși, despre niciun alt „mit”, afară de cel biblic, nu s-a spus vreodată că ar fi conform celor mai riguroase date științifice, cum s-a afirmat despre cosmogonia biblică, de către un G. Cuvier, Quenstedt, Camille Flammarion și mulți alții. Desigur, un plus de discernere era salutară.

  Subcapitole ca „Cearta miturilor”, „Eroarea  teologilor” spun multe despre o mai restrânsă capabilitate referințială a autorului, decât despre problemele în sine. Oricum, toate marile teme biblice sunt încadrate subcapitolului. „Fabula etic-civilizatorie” explicându-ni-se: „Numesc fabulă etic-civilizatoare orice detaliu mitologic purtător de mesaj.” Se începe cu episodul „primirii celor zece porunci de către Moise pe muntele Sinai”(p.52), înghesuind în „fabulă” ceea ce pare inaccesibil rațiunii. De altfel, muieraticul Henric al IV-lea, cerea o Biblie în care să nu apară cuvântul „adulter”, iar Leonardo și Lev Tolstoi au tradus Santa Scriptura prescurtat, fără miracole.

   Ne mirăm că o minte elevată ca a distinsului gânditor român  nu înțelege „in nuce” „dogma Trinității”, consubstanțialitatea Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt și pare a se prăbuși sub întrebări, pentru a afirma că „Teologia își crează complicații mitice, pe care apoi nu știe cum să le introducă în real...Cel mai tare se încâlcește în dogma Sfintei Treimi, a uniunii ipostatice și în cea a fecioriei Mariei”(pag.63)

  Noi nu știm dacă asemenea deficite de înțelegere aparțin cumva Bisericii sau  celui înhămat la o povară care-i împăienjenește intelectul. La urma urmelor, nimeni nu ne obligă să vorbim/scriem despre ce nu ne este accesibil.

„Scriind –zice Gabriel Liiceanu-am tot dat ocol lui IISUS, uimindu-mă că o astfel de ființă a putut să apară și spunându-mi că, pentru a ni-l explica, a  trebuit să-i inventăm un Tată unic, pe Care nu-l puteam denumi decât Dumnezeu.”(p.67); „ (IISUS-n.n.) trimite la un Dumnezeu de care El, IISUS, are nevoie pentru a exista ca Dumnezeu. Existând, IISUS recurge la o ființă despre care doar el depune mărturie”(p.68)

    Multe elucubrații pe centimetru pătrat, dar asta e. Păi, domnule Liiceanu, evreii aveau cunoștință despre Tatăl ceresc de secole și secole, nu  L-a inventat IISUS. Incredibila surpriză a fost că Părintele celest are un Fiu și au socotit asta blasfemie. În plus, o relecturare cu credință a Evangheliilor v-ar fi arătat că și Tatăl ceresc a dat mărturie despre Fiul în mai multe rânduri: la apa Iordanului, pe Tabor:„Acesta este Fiul Meu Preaiubit...De acesta să ascultați”.

  În multe probleme, pentru a înțelege e nevoie  întâi „să crezi”. De aici încep apoi lucrurile a se limpezi, ca un cer care se înseninează. Dacă însă de la început „nu credem”, „nu dăm credit”, nici nu vom înțelege. Așadar, crede și apoi ești liber să cercetezi cât vrei, pentru ca  să poți spune cuvântul minune: ȘTIU. Când eram copil, „am crezut” (cele divine), „dar acum ȘTIU” (așa cum i-a explicat Nicolae Velimirovici unui ofițer nazist în lagărul de la Dachau).

   „Și important nu e să existe Dumnezeu –tranșează suis-generis dl. Liiceanu- Important este că există IISUS, singurul exemplar în jurul căruia s-a creat cea mai frumoasă mitologie a lumii.”(p.70) Așadar, să nu fie important dacă există sau nu Dumnezeu? Ce haos ar mai fi în lume și în Univers! Așa, toate sunt pline de o frumusețe dumnezeiască, tulburătoare uneori (din pricina păcatului străvechi), dar de neînțeles fără un Creator de infinită înțelepciune, majestate și glorie.

     Dacă în primele 60 de pagini a fost pus sub semnul întrebării comportamentul creștinilor, tratați   in corpore  ca  bigoți, agresivi, rebarbativi, în următoarele 60 de pagini se ocupă de un ISUS care  însă pentru autor nu e HRISTOS, Mântuitorul lumii, Fiul Părintelui veșnic. Aceasta, deși îi aduce citări și felurite laude, că ar fi „un atopotatos”(unicat absolut), cum s-a spus despre Socrate (Pierre Hadot„Eloge de Socrate, Paris 1998) sau că „.a scos omenirea de pe orbita materialității și a mutat-o în spiritualitate”; „cel mai grandios exemplar al speciei umane”(p.80) ori că este „cel mai mare seducător din istoria speciei umane”(p.74). Cuvântul „seducător” se vrea cu sensul antic de ,,a lua pe cineva la o parte și a-i spune o poveste” spune autorul. Sensul de azi al cuvântului este negativ, de înșelător, amăgitor, iar această piruetă semantică vrea să inducă subliminal sensul de azi. Seducător, amăgitor, frumos foarte va fi Anticristul.

 „Pentru a-și putea iniția actul de seducție și a-l duce la capăt, el (IISUS-n.n.) are nevoie de camuflajul trupului.Rezultatul final al seducției prin intrarea  în lume a lui ISUS, care se declară Dumnezeu, este o îmbibare a lumii de „duh sfânt”, o spiritualizare a ei.”

    Vorbire mai gnostică și mai difuză ideatic nici că se putea concepe la un scriitor din secolul XXI. Păcat!

Dl. Liiceanu conchide că ”...inexplicabil, prin comparația cu ceilalălți oameni, el (IISUS-n.n.)sfârșește prin a deveni Dumnezeu. Nimeni n-a atins gradul dumnezeirii ca urmare a propriului mod de a fi. Era pur și simplu conștient de el ca excepție absolută.”(p.81)

  Medicul Martin S. Martin din Statele Unite îl corectează  pe Gabriel Liiceanu într-o scrisoare anexată cărții:„Tu spui că IISUS, cel căruia i-a păsat cel mai mult de noi, a devenit astfel Dumnezeu. Eu cred că IISUS a fost întotdeauna Dumnezeu: înainte să se nască, pe durata șederii Lui pe pământ și după aceea. Și că a fost conștient de asta  de când era copil-om”(p.291)

   Singurul lucru pe care distinsul cărturar îl apreciază la IISUS în mod granitic este „omenia”. Celelalte se clatină și se neagă într-un viscol de îndoieli și necredință.

     În cap. „Oala lui Epictet, Cele două toarte al Bisericii”- avem un necruțător moralist al condiției umane, lumea fiind un „eșec al lui Dumnezeu”,  Fiul fiind trimis „să repare”opera „de cârpaci”, eșuată.

  „Un discurs îndumnezeit –spune GL- nu poate fi preluat și dus mai departe de oameni. El va fi răstălmăcit, chinuit, mutilat de setea lor de putere, de vanitatea lor, de lupte intestine, de fanatisme de grup/.../Poate că discursul cristic ar fi dispărut din lume dacă în marginea lui n-ar fi apărut Biserica și guvernarea credinței”(p.152) Biserica este identificată cu „pompa enormă, trufia, parada ornamentului.”(ibidem) Prin Biserică, aflăm, „transcendentul se instalează în lume tăind și spânzurând”(p.156)Cu cei care duc mesajul cristic prin secole, recte preoții, domnia sa e „învrăjbit rău”(cum se exprima Delavrancea), dar are o propunere în lunga diatribă:  „Pentru botez, slujbe, căsătorii, înmormântări, poate să apară în nomenclatorul oficial de profesiuni, cea de ritualist, remunerată, desigur.”(p.187)

  Nu intuim cu ce ar fi mai bună această categorie decât preoțimea de azi de pildă. De mesajul cristic s-ar ocupa cineva sau este suficientă ,,urbanitatea, civilitatea,  buna creștere”?(făcută eventual on-line în condițiile pandemiei sau a părinților plecați după o pâine italică sau germană).

   Lumea îi pare moralistului român total decăzută, fără să știm dacă autorul se include și pe sine în aceasta. Pentru nevoia altui tip de umanitate, domnia sa are o lucrare aparte: „Așteptând o nouă omenire”.

  Noi, cititorii, am fi  interesați la modul extrem, cum însuși autorul își apreciază evoluția morală personală: ce a realizat, ce ar mai fi dorit, ce imperfecțiuni își semnalează, cunoscându-i severitatea exemplară față de alții („Apel către lichele” și alte lucrări moralizatoare.)

 Negreșit că va fi o nouă și altă omenire, în absolut alți parametri  de spiritualitate și materialitate, radical deosebiți de cei de azi. Ea va fi alcătuită din cei care în această lume L-au primit pe IISUS HRISTOS ca Mântuitor al lor, ca Domn și Dumnezeu, dovedind astfel cea mai înaltă spiritualitate. Precum prin energia Sa dumnezeiască, HRISTOS i-a preschimbat pe Apostoli din fricoși, în oameni plini de curaj, din oameni simpli, în înțelepți, așa îi va schimba pe ai Săi, în Împărăția Sa cea cerească, umplându-i de indicibilă și inimaginabilă cunoaștere, frumusețe și înțelepciune.

   În veacul nostru, Dumnezeu se lasă a fi luat în râs,  batjocorit, disprețuit, răstignit, i se neagă existența, este acuzat de toate relele omenești, e hulit, înjosit. Răbdarea lui Dumnezeu nu este ca a noastră, de ceasuri sau zile, ci este cât istoria lumii, adică dumnezeiască.

   Va veni însă o zi când istoria se va sfârși, iar toți oamenii, de la primul la ultimul om se vor trezi cu uimire și cutremur la Marea Judecată Universală, unde cu îngrozire vor constata că DUMNEZEU este viu, real, în infinită  putere și orbitoare slavă, înconjurat de puterile cerești și martirii din veacuri. Atunci nu va mai fi Mântuitorul și Tatăl nostru, ci Judecătorul nemitarnic, nemilos întru desăvârșita-i dreptate, pe care o va face sieși, apoi aleșilor Săi din veacuri și tuturor, fără a fi nimeni uitat. Vom avea a da seamă de  faptele noastre, de gânduri și de orice cuvânt rostit sau scris, spus adesea fără  lua seama, precum și de efectele acestora în lume.

  Întrebarea pe care a pus-o IISUS ucenicilor în ținutul Cezareei lui Filip, se pune și azi fiecărui om: ”Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului?/..Dar voi, cine spuneți că sunt?/ Răspunsul nostru nu este del din această carte de 292 de pagini, ci  acela al Apostolului Petru și cel rostit în Credo: ,,Tu ești HRISTOSUL, Fiul lui Dumnezeu celui viu”; „Cel născut mai înainte de toți vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, cel deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”