Forța vaccinării

Cu pustulele sale extrem de contagioase, variola a fost timp de secole o boală cumplită. În 1796, un medic englez, Edward Jenner, a venit cu ideea de a inocula o formă uşoară de variolă, Variolae vaccinae, unui copil pentru a stimula răspunsul imun. Procedeul funcţionează şi astfel se naşte "vaccinarea".
În Regatul Unit, vaccinul împotriva variolei a devenit obligatoriu pentru copii în 1853. Această primă vaccinare obligatorie a stârnit o puternică opoziţie. Oponenţii au invocat "pericolul" de a injecta produse de origine animală, "motive religioase" sau "încălcarea libertăţilor individuale". O "clauză de conştiinţă" a fost introdusă în legislaţia britanică încă din 1898 pentru a permite persoanelor recalcitrante să se sustragă de la vaccinare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Louis Pasteur a dezvoltat un vaccin împotriva rabiei plecând de la o tulpină atenuată a virusului. O injectare a fost efectuată cu succes în 1885 pe Joseph Meister, un copil muşcat de un câine suspectat de rabie. Şi în acest caz procedeul a suscitat suspiciuni - Pasteur a fost acuzat că ar fi dorit să obţină profituri prin producerea unei "rabii de laborator".
După dezvoltarea vaccinului contra febrei tifoide, la sfârşitul secolului al XIX-lea, anii 1920 au fost martori la proliferarea vaccinurilor - împotriva tuberculozei (BCG, 1921), difteriei (1923), tetanosului (1926) şi tusei convulsive (1926). Tot în anii 1920 au început să fie folosite sărurile de aluminiu ca adjuvant pentru creşterea eficacităţii vaccinurilor. Aceasta au fost ulterior o sursă de suspiciune din partea celor care se opuneau vaccinurilor, în special în Franţa.
Prima campanie de vaccinare împotriva gripei s-a desfăşurat în 1944/1945 pentru protejarea soldaţilor americani desfăşuraţi pe fronturile din Europa.
Ultimul caz natural de variolă a fost diagnosticat în Somalia la data de 26 octombrie 1977. Această boală care a ucis aproximativ 300 de milioane de oameni în secolul XX, mai mult decât conflictele armate, a fost oficial declarată eradicată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) la data de 8 mai 1980, graţie efortului global de vaccinare, care a început după Al Doilea Război Mondial.
În 1998, un studiu publicat în prestigiosul jurnal medical The Lancet a sugerat o asociere între vaccinarea ROR (rujeolă, oreion, rubeolă) şi autism. Studiul s-a dovedit a fi un "trucaj" al autorului Andrew Wakefield. Însă, nici dezminţirea oficială a revistei, nici lucrările ulterioare care au demonstrat absenţa acestei asocieri nu au reuşit să liniştească temerile. Acest studiu este încă citat în mod regulat de cei care se opun vaccinurilor.
În 2009, o pandemie de gripă H1N1, cauzată de un virus din aceeaşi familie cu gripa din 1918, a determinat OMS să tragă semnalul de alarmă. Au fost organizate campanii de vaccinare, însă epidemia s-a dovedit mai puţin gravă decât se prevăzuse, provocând 18.500 de morţi. Milioane de doze au fost aruncate, iar acuzaţiile de gestionare necorespunzătoare au consolidat neîncrederea în privinţa vaccinării în numeroase ţări, unde "antivacciniştii" au evidenţiat cazuri de efecte secundare, totuşi rare.
Eradicată oficial din Africa din august 2020 datorită unui vaccin, poliomielita rezistă însă în Asia, Pakistan şi Afganistan, unde această boală, care duce la paralizie la copiii mici, rămâne endemică.
După ani buni de vaccinare în care au fost eradicate boli care provocau ravagii pe continentele lumii, ne găsim pe o pantă descendentă a încrederii în potențialul benefic al vaccinurilor care și-au dovedit eficiența de-a lungul istoriei moderne. Eşecul campaniilor de vaccinare se explică îndeosebi prin neîncrederea populaţiilor reeducate de internet, credinţa în teoriile conspiraţiei privind un complot împotriva omenirii, gestionarea proastă a conștiinței maselor de către zona politică, amestecul care e perceput ca fiind inpenetrabil dintre politic și echipa tehnico-științifică (aceasta ar trebui să aibă rolul principal în deciziile care privesc o populație aflată pe un anumit teritoriu).
Declinul universal al încrederii publice în vaccinare este o cauză de îngrijorare și o provocare majoră pentru experții din sănătatea publică. Scepticismul legat de intervențiile de vaccinare se referă la întârziere în acceptare sau chiar la refuzul vaccinărilor, în ciuda existenței și funcționării acestor servicii medicale. Factorii implicați includ: o acceptare scăzută a unor riscuri minime, accentuarea riscurilor/scoaterea lor din context/, lipsa de informații solide, diferențe în abordarea de evaluare și implementare de vaccinuri noi care nu ajung să fie percepute de către oameni în absența unei culturi științifice temeinice, controversele din media și propagandă.
Vaccinarea a adus cu sine în scurta sa istorie mai puțină suferință, a îndepărtat moartea care plutea ca o umbră asupra copilăriei, a făcut posibilă menținerea sănătății oamenilor aceștia putând să muncească, să se bucure de o viața firească, conducând la prosperitatea de care ne bucurăm astăzi atât de mulți. Din vârful acestei prosperități nu mai vedem marginile posibilei neputințe și suferințe la nivel de masă umană unde, fiecare dintre noi poate suferi pierderi inestimabile.