Olimpiu NUȘFELEAN: Pandemia se transformă în istorie, iar istoria se întoarce la… locul faptelor

Încet, încet pandemia se transformă în istorie, adică în poveste, dar nu într-o poveste închisă, ci în una deschisă mereu reconfigurării, interpretărilor, analizelor, apariției unor noi evenimente. Ca istorie, ea poate avea, din nefericire, chiar o evoluție ciclică, pe noi coordonate, noi repere. Virusurile au fost alungate, unele tulpini ale lor, dar vin alte tulpini, cum e și această Delta. Nu știu cine i-a dat numele, dar această tulpină poate să însemne intruziune, avînt, viteză, surpriză, ca o operațiune secretă realizată de forțe oculte… Se reiau discuții, se analizează comportamentul unor personalități politice, științifice și medicale, se pune în ramă configurația vaccinurilor. Evoluția pandemiei s-a petrecut în tot felul de paradoxuri: originea animală sau de laborator a coronavirusului, zone ultracontaminate (cu presiune pe ATI-uri și cimitire) și zone „relaxate”, dispute politice, științifice și medicale (unii cu da, alții cu ba), eficiență și pericol din partea vaccinurilor, obligativitate sau nu a vaccinării, scontări eronate în privința vaccinării de… turmă.
Obligativitatea vaccinării persoanelor care intră în contact cu un public numeros face, într-un fel, o trecere între perioada pandemică fermă și perioada relaxată. Multe persoane refuză vaccinul, chiar angrenate în forme publice de activitate, invocîndu-se dreptul la liberă decizie, în timp ce guvernele nu știu cum să facă față situației. Cît de mult poate îndrăzni un guvern să propună un proiect de lege privind vaccinarea obligatorie, mai ales cînd trage cu ochiul la viitoare alegeri? Sînt cei care refuză să se vaccineze niște ignoranți? Dar ce fac politicienii cînd mizează pe contribuția „ignoranților” la cîștigarea alegerilor? De ce se tem politicienii mai mult, de valul patru sau nu știu care al Covidului sau de ștampilele puse de „ignoranți” în cabinele de vot?
Țările acționează fiecare în felul ei. În Italia, de exemplu (după informațiile momentului), se pare că personalul de îngrijire are obligația de a se vaccina, altfel riscă diminuarea salariului sau concedierea. În Kazahstan, angajații care sînt în contact cu alte persoane au aceeași obligație. În Statele Unite, decizia poate fi luată la nivel de oraș, cum ar fi San Francisco, care a solicitat vaccinarea tuturor lucrătorilor municipali. Lucrurile cunosc o dinamică surprinzătoare. Pe de o parte, rezistență la vaccinare, pe de alta, cursă în procurarea vaccinurilor. Vezi și țara noastră, care, deși nu stă prea bine la vaccinare – și la ritmul vaccinării – își trimite vaccinurile spre alte țări. Președintele venezuelean Nicolas Maduro a transmis un ultimatum privind programul Covax, prin care se garantează un acces echitabil la vaccinurile anti-Covid. Țara sa a plătit 120 de milioane de dolari către Sistemul OMS fără a primi nimic și atunci președintele a spus: „Fie ne trimit vaccinurile, fie primim banii înapoi!” În Israel, țara fanion în acțiunea de vaccinare, cu un mare număr de cetățeni vaccinați, tulpina Delta a coronavirusului revine ferm în a infecta chiar și persoane vaccinate.
Desigur că ineditul luptei cu pandemia îl dau tot oamenii. Specialiștii. Microbiologii. Politicienii care se află mereu în treabă și oferă subiecte aprinse pentru presă. În Franța, lumea e încă împărțită de cazul profesorului Didier Raoult, socotit de unii un „șarlatan”, de alții, un competent. Conduce l’IHU (Institut hospitalo-universitaire) din Marsilia, institut care se află între doar 6 în Franța și care se ocupă de bolile infecțioase. Profesorul are o activitate de îngrijire a bolnavilor și de asemenea științifică impresionantă, ca și un IQ de invidiat (se zice că 180). Este șef peste 780 de persoane și institutul administrează echipamente de 30 milioane de euro. A impus hidroxiclorochina (asociată cu alte medicamente: azitromicină și zinc) ca tratament în coronavirus și nu a bătut deloc în retragere. Convingerea lui de la început era că oamenii ar trebui tratați imediat și nu lăsați singuri acasă cu paracetamol și speranța că sistemul lor imunitar este suficient de puternic pentru a depăși virusul. Se întîmpla asta înainte de apariția vaccinului și a continuat după aceea. A fost contestat dur. În actul contestării, unii comentatori făceau aluzie la frecușul dintre Marsilia și Paris, dintre provincie și centru. Se mai pot identifica și în alte părți asemenea relații. Dar la o scară mai… mică.
Ne mai amintim de un caz, din partea infectaților: președintele american Donald Trump. Acesta a beneficiat și de un tratament care nu este accesibil tuturor: cu anticorpi monoclonali. Terapia utilizată pentru Donald Trump a fost dezvoltată de Regeneron Pharmaceuticals, dar compania nu a publicat (încă) rezultate. În schimb un alt studiu clinic cu anticorpi monoclonali desfășurat de compania Lilly a fost oprit de Institutul Național de Sănătate din Statele Unite, pe motiv de siguranța a pacienților. Și, legat de vaccinuri, se recunoaște tot mai mult de către specialiști că vaccinurile – cele mai cunoscute – se află (încă) în faza testelor, iar prospectele care le însoțesc nu sunt elaborate cu toată claritatea.
Pandemia a deschis teme noi de acțiune și meditație, cum ar fi telemunca. Un concept care prinde tot mai mult cheag în practică, dar implicat încă într-un proces hazardant. Managerii care gestionează un asemenea timp de muncă mai au multe de învățat, după cum afirmă unul dintre ei, Pascal Demurger, CEO al grupului Maif, care e de părere că nu e bine să dai ordine angajaților în mod constant și să-i monitorizezi dacă aceștia le execută, deoarece „Managerul trebuie, totuși, să aibă grijă ca această responsabilitate sporită să nu pună prea multă presiune asupra echipei sale". Însă, cu apariția telemuncii, se dezvoltă noi fraude, precum cele operate de hackeri. De câteva luni, se constată că atacurile computerizate au crescut. Pandemia a deschis o breșă, telemunca lărgind utilizarea unor softuri slab securizate, operate de utilizatori slab pregătiți. Între scenariile nocive își fac apariția și amenințări mai mult sau mai puțin apocaliptice lansate de oameni legați, nu se știe cu ce fire, altele decît profesionale, de lumea medicinei, cum ar fi dr. William Shaffner, profesor la Divizia de Boli Infecțioase la Vanderbilt University Medical Center, care e de părere că „Oamenii nevaccinați sînt fabrici potențiale de variante.” (Variante de coronavirus.) Să fie oare chiar așa? Desigur că aceștia pot fi transmițători de virusuri, dar chiar „fabrici”?
Apocalipsa media generată de pandemie a mai cedat din persuasiune, dar nu s-a predat. Democrația a fost afectată de falsificarea reprezentativității și de întărirea suspectabilă a supravegherii. Spațiul public primește tot mai mult o formă virtuală, după cum spune filosoful belgian Marc Maesschalck, în care libertățile individuale se restrîng. De altfel, filosoful e preocupat de cercetarea guvernării democratice și a teoriei acțiunii colective. În evoluția preocupărilor de azi pentru sănătate, filosoful vede mai mult un recul al „democrației sanitare”, ca și a politicii din domeniul sanitar. Societatea civilă nu prea are de cine să fie reprezentată. Cunoscînd asemenea aspecte ale lumii în care trăim, nu trebuie însă să ne lăsăm copleșiți, ci să descoperim fie și niște virtualități fericite. Oare crezul în virtualitatea fericită ne ridică de la pămînt și ne face aerieni? Obișnuiți să avem dorințe mimetice, oare de partea cui ne socotim în lupta cu criza sanitară? Oricum ar părea lucrurile, prudența personală nu e de neglijat.