A fost odată...

A fost odată. A fost odată un sat care nu avea decât o fântână și nici aceea cu apă multă.Trebuiau să vină sătenii devreme ca să găsească apa adunată în timpul nopții. Într-o dimineață, când au venit să ia apă, au găsit la fântână un haiduc cu paloșul în mână, spunându-le: „Nimeni nu ia apă decât atunci când vreau eu!” Începuseră sătenii să plângă, să spună chiar că au acasă copii bolnavi, dar haiducul nu s-a înduplecat. Au venit bătrânii satului să-l înduplece, numai că haiducul arăta din ce în ce mai mult cât este de puternic și ca oricărui puternic al pământului începu să i se pară că este și înțelept. Scoase o ciutură cu apă, o puse pe marginea fântânii, spunând: „Uitați-vă și voi, asta e apă? Ar trebui să săpați un puț în vale și unul mai adânc ca să dați de apă bună și multă!” Haiducului îi plăcea să vadă cum stau toți supuși să-l asculte. „Ai dreptate, zise unul dintre bătrâni, dar acum lasă-ne să luăm apă!” Și așa se scurse timpul, sătenii rămânând însetați, așteptând ceea ce va hotărî în continuare haiducul. Dovedindu-și puterea, dădu, până la urmă, unuia și altuia dreptul să ia apă, nu la toți, însă toți îi aduceau cuvinte de mulțumire și laudă ca nu cumva să-l supere. După mai multe zile, haiducul se gândi că de fapt nu se alege cu nimic decât cu stăpânirea goală asupra oamenilor, hotărând să plece, dar amenințând că oricând se poate reîntoarce. Sătenii i-au jurat supunere, însoțindu-l cu alai spre pădurea în care urma haiducul să se piardă.
Merse haiducul ce merse și i se făcu sete. Se îndreptă spre izvorul pe care îl știa în pădure, dar acesta nu mai era. Merse spre pârâul din mijlocul pădurii, numai că pârâul secase. Se așeză istovit pe albia pârâului. Atunci se apropie de el un copil pe care-l trimiseseră sătenii ca să vadă dacă haiducul plecase cu adevărat. „Mi-e sete, spuse haiducul, adu-mi o doniță cu apă!” Copilul se întoarse în sat cu vestea, luă apă și plecă înapoi spre haiducul însetat, însă tocmai când să coboare în albie, se împiedică, sparse donița și albia seacă înghiți toată apă...
Aici Constantin Noica își oprise povestea. I-a relatat-o tînărului Alec într-o celulă a închisorii Jilava, propunându-i să continue firul împreună. Tânărul Alec a înțeles că aceia care taie izvoarele de viață ale oamenilor și le taie singuri lor înșile; că dacă cineva îți ia apa vieții și-o ia sieși. Se naște și îndoiala în mintea tânărului încarcerat ( era student la arhitectură când trecuse din Berlinul de Est, unde jucase cu echipa sa de volei, în Berlinul de Vest, însă, plictisit de anchetele la care a fost supus acolo, s-a întors de bună voie, fiind condamnat pentru „trădare de stat”): Cei care ne chinuiesc trebuie urâți sau plânși de milă? Vor fi învingătorii-torționari și ei învinși? Se mai pot „reinventa” ca oameni?
Povestea și reverbul ei apar în cartea lui Constantin Noica despre umilința în detenție, tortura fizică, dar invincibilitatea sufletului prin măreția iertării „biruitorilor nesiguri”, cei care „nu mai știu bine ce știu și ce fac„ , rătăcind prin viață fără cultură, „Rugațivă pentru fratele Alexandru”. Un alt „jurnal al fericirii”, sugerându-ne și nouă, cititorilor, să încercăm continuarea poveștii, de acolo de unde a lăsat-o, nespusă, filozoful.

Valentin Marica
În imagine:
Valentin Marica dialogând cu scriitorul Ion Brad pentru emisiunea-radio „Vitralii”, pornind de la reflecția lui Constantin Noica din Rugați-vă pentru fratele Alexandru : „Rugați-vă pentru cei ce rătăcesc triumfători prin viață fără cultură, dar și pentru cei ce rătăcesc în cultură.”