Părintele Alin Cîndea (Misiunea Greco-Catolică din Paris): Setea sufletului, între iluzii și har

„Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu...” — Cu aceste cuvinte, Isus începe o întâlnire care nu este întâmplătoare, ci dorită, căutată, pregătită. El nu fuge de dialog, nu evită privirea unei femei marginalizate, nu se teme de povara trecutului ei. Dimpotrivă, se oprește. Acolo, la fântână, nu doar un trup însetat cere apă, ci un Dumnezeu care tânjește după inima omului. 

Într-un context istoric și social marcat de excludere, de prejudecată și de duritate — o societate care marginaliza femeia, cu atât mai mult o femeie cu un trecut instabil și aparținând unei comunități detestate — Isus se oprește, așteaptă, vorbește. Nu din poziția superiorului, nu cu tonul acuzatorului. Ci cu tandrețea Adevărului întrupat. El nu răstoarnă cu forța barierele sociale, culturale și religioase, ci le depășește cu blândețea iubirii care înțelege și vindecă. Fără reproș, fără ironie, fără agresivitate, Isus scoate la lumină adevărul vieții acelei femei nu pentru a o rușina, ci pentru a o restaura.

Aceasta este pedagogia divină: adevărul nu strivește, ci eliberează. Adevărul, în gura lui Cristos, nu este o armă, ci o apă vie care spală rușinea, potolește neliniștea și reînnoiește inima.

Teologul Henri de Lubac spunea că: „Biserica nu este pentru cei drepți, ci pentru cei care, cunoscându-și setea, nu mai pot trăi fără Izvor.” Aici, în fața unei femei disprețuită de societate și obosită de eșecuri, Cristos nu propune o ideologie, nici o doctrină rece. El oferă har. Oferă Spirit Sfânt — izvorul care țâșnește spre viața veșnică. Aceasta nu este o reabilitare morală, ci o regenerare ontologică, o recreație a omului din interior spre exterior.

Detaliul evanghelic este semnificativ: femeia venea la fântână la ceasul al șaselea, în arșița amiezii, pentru a evita privirile celorlalți. Dar după întâlnirea cu Cristos, ea își lasă „găleata” — simbol al efortului de a-și potoli singură o sete care mereu revine — și devine ea însăși mesageră a unei vieți noi. Este o transformare misionară: de la rușine la curaj, de la izolare la dăruire.

Astăzi, mulți caută fântâni seci: în consum, în ideologii efemere, în promisiuni iluzorii. Dar setea rămâne. Doar harul, primit prin sacramente, prin rugăciune și prin Cuvântul lui Dumnezeu, poate umple acel gol lăuntric. Adevărata sete a inimii umane este setea de Dumnezeu, iar singura apă care o poate potoli este Spiritul Său.

Mărturisirea femeii — „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut” — nu este o frază defensivă, ci o proclamare eliberatoare. Este forța unei vieți restaurate de iubirea care nu judecă, ci renaște. Adevărul lui Cristos nu se impune prin frică, ci fascinează prin viața transformată pe care o produce.

Așa cum spunea Maurice Blondel, filozof creștin francez: „Adevărul nu este niciodată steril: acolo unde este primit, el dă naștere unui dinamism de viață nouă.” În spiritualitatea catolică autentică, întâlnirea cu Cristos devine începutul unei iradieri comunitare. O inimă salvată devine o lumină pentru altele.

În fața unui context marcat tot mai mult de agresivitate, polarizare și înverșunare, exemplul lui Isus rămâne un model radical de delicatețe, de curaj pașnic, de iubire adevărată. A-L urma înseamnă a nu răspunde violenței cu violență, a nu impune, ci a propune. A oferi apă vie, nu ideologie. A crea întâlniri, nu înfruntări. A căuta suflete, nu adepți. A fi, precum Cristos, chipul unei iubiri care se apropie cu blândețe, ascultă, spune adevărul și salvează.