Freamătul vieții de lângă noi

(ce fac florile când „aud”  venind o albină?)

 Da, pregătesc în grabă mare -s-a și măsurat-  o masă dulce cu nectar, băutură cerească. O masă cât încape, desigur, într-o floare.  Ele știu –la propriu, ca și noi-- ce caută albinele și le așteaptă, le cheamă, le este dor să vină. Mireasma ce o emană este exact exprimarea acestui dor vegetal existențial, ardent.

 Cercetătorii californieni au înregistrat sunetul unei albine care se apropie  de o floare și l-au emis apoi lângă alte flori. Cu grăbire,  în decursul a doar trei minute, a apărut în flori nectarul. Masa era gata

   Când tu, fată frumoasă, primești o floare, o duci la obraz (fără mască), îi simți mireasma și privind, te uimește gingășia dumnezeiască și culoarea petalelor. Nici nu-ți trece prin gând că superbele petele sunt antenele cu ajutorul cărora floarea ascultă cu dor bâzâitul unei albine care e departe, dar care se apropie. Toate petalele florale sunt antene care ascultă venind –încă foarte de departe- o insectă preferată, o albină. Iar dorul, chemarea fără glas, se manifestă printr-o mireasmă proprie, pe care o emană numai pentru o insectă anumită, bine cunoscută sau o albină.

  Dorul omenesc pentru cineva nu poate fi văzut, măsurat,  nu are mireasma dorului din flori. Dacă dorurile omenești ar avea un parfum, am fi poate în Rai, numai că această lume și acest veac sunt numai o așteptare pentru ce va fi odată feerie.

   Splendidele petale încântă ochiul, dar au și un tainic rost de ascultare, de chemare prin culoare. Pot fi adesea expresia respectului pentru cineva.

    (Unui conte francez aflat în ultimele momente  de viață i s-a spus: „Domnule, curând va fi aici preotul pe care l-ați chemat..”/ „Da? Presărați-i calea cu petale de trandafiri.”)

  Noi credem că, de cum răsare Soarele, florile produc nectar și așteaptă cu masa întinsă, ziua-toată albinele. Nu, nu se poate. Nectarul trebuie să fie totdeauna proaspăt,  să nu stea prea mult în lumina Soarelui,  căci fiind dulce, se acidulează prin descompunere.

   Când se ivește tânărul Prinț, Sfântul Soare, florle îi răspund deschizându-se și începe o muncă fără răgaz, o așteptare, o grabă  spre a-și face rostul ce li s-a poruncit de la întemeierea lumii.

  Încă din vremea iluminismului se bănuia că tot ce ne înconjoară pulsează de viață fremătătoare, chiar dacă zvonul acesta nu ajunge distinct până la noi. Atunci a apărut părerea că și florile au viața lor, că simt durerea, au suferințe: secetă, lipsă de spațiu, de soare.

   Le explicasem acestea fetiței mele mai mici, pe când avea cinci  anișori, iar odată, mergând spre gară, a văzut o floricică frumoasă și mi-a arătat-o.

    -Ia-o! am zis.

    -Nu pot! Ai zis că o doare.

  Să privim graba cu care cresc fructele în pomi și legumele în grădină, făcliile stelelor, răsăritul lui Selene, încât stai și gândești cum anume  „din întâmplare” se fac atâtea lucruri minunate lângă noi, uimitoare, într-o simfonică armonie unele  cu altele și cu Universul.

   Și nu poți să nu spui, cum de altfel recunoștea uneori până și un ateu ca Voltaire, că „Universul întreg mă înconjoară, ca un magnific orologiu și eu nu pot crede că orologiul acesta există și Meșterul lui nu.”