Gabriel Gafița: De Bistrița mă leagă o veche relație de iubire

Realitatea culturală a Bistriţei oferă celor avizaţi, din timp în timp, întâlnirea cu un cuplu de intelectuali, Ileana şi Gabriel Gafiţa, legaţi genetic de viaţa acestui burg, ce tinde să fie european, păstrându-şi în egală măsură partea necesară de medieval. Cei doi înnobilează  cu prezenţa lor efectivă fiecare eveniment la care participă, lăsând impresia unor oameni împăcaţi cu destinul, cu oportunităţile lui şi, lucrul cel mai important, împăcaţi cu sine, ceea ce este semnificativ pentru creatori. Dintr-un dialog mai amplu despre multiple subiecte ale devenirii, despre creaţie şi receptare, despre călătorii, despre reveniri, s-a desprins interviul ce urmează:

Anual faceți una sau două vizite la Bistrița. Cum ați găsit anul acesta Bistrița? Ce elemente v-au atras atenția, comparativ cu alte orașe pe care le cunoașteți bine, de exemplu cu Bucureștiul, unde locuiți în mod obișnuit?

De Bistrița mă leagă o veche relație de iubire, fiind orașul natal al soției mele, pe care am cunoscut-o cu 43 de ani în urmă, în 1971, când amândoi eram studenți în anul I al Facultății de Limbi Germanice din București, ea la Germană, eu la Engleză. Venim într-adevăr în fiecare an și locuim în apartamentul care a fost al părinților ei, scriitorul și publicistul Valentin Raus și profesoara Iulia Raus, decedați amândoi de multă vreme, dar mai prezenți în sufletele și în amintirile noastre ca oricând. Ne place să regăsim orașul tinereții și iubirii noastre cu aceeași pasiune și interes și să observăm de fiecare dată noutățile. Acum doi ani, cred, s-a inaugurat liftul din turnul Bisericii Evanghelice. Anul trecut s-a dat în folosință centrul expozițional de la Casa cu Lei și tot anul trecut s-a terminat și amenajarea parcului orășenesc, dar abia anul acesta am remarcat farmecul și armonia acestui loc surprinzător, care a devenit un centru de atracție pentru oamenii de toate vârstele, la concurență cu terasele de pe pietonal. Și tot anul acesta am umblat  pe aleile create cu atâta grijă și inaugurate de curând în Schulerwald. Se vede acțiunea unui primar decis, cum este dl. Ovidiu Crețu, care vrea ca progresul în orașul său să capete forme concrete, de care să beneficieze cetățenii. L-am văzut pe primar în rândul întâi și la concertul orchestrei Noua Transilvanie din Târgu Mureș, organizat de Societatea de Concerte Bistrița, creată și consacrată de dl. Gavril Țărmure și la concertul de cameră și rock de sub egida Basm Festivalului organizat de asociația Bistrița Civică fondată de dl. Florin Chereji, și la prestigiosul festival internațional de folclor ”Nunta Zamfirei”, organizat în fiecare an de Centrul Cultural din Bistrița, condus de dl. Dorel Cosma. În afara evenimentelor amintite, în cele trei săptămâni pe care le-am petrecut la Bistrița în luna iulie, au mai fost două festivaluri de poezie: unul la Sinagogă (muzică și poezie), cu participare din țară și din străinătate și unul al poeților bistrițeni, organizat la casa memorială Andrei Mureșanu. Aș vrea să mai adaug vizita pe care am făcut-o la Biblioteca Județeană ”George Coșbuc”, unde directorul Ioan Pintea ne-a prezentat admirabila activitate de constituire a fondului de carte și a sălilor de lectură din acest așezământ de cultură modern și funcțional, care era frecventat de o mulțime de tineri, deși era vacanță școlară. Și galeria de artă de la Sugălete, unde criticul de artă Oliv Mircea găzduiește întotdeauna expoziții prin care subliniază modernitatea artelor plastice românești și valoarea internațională a picturii și sculpturii românești din perioada postbelică. Am remarcat de la an la an transformarea Bistriței dintr-un orășel tradițional destul de puțin cunoscut într-un centru regional de un dinamism debordant, racordat la toate atributele modernității și legat de Europa pe cont propriu, nu neapărat prin intermediul Clujului sau Bucureștiului, cu un climat de o efervescență unică, la care nu te-ai aștepta având în vedere că aici nu există nici teatru, nici orchestră filarmonică permanente. Nu știu în câte orașe din țară mai există atâta activitate culturală realizată integral din fonduri publice, atâția promotori de evenimente, atâția scriitori și intelectuali devotați orașului lor. Și două canale locale de televiziune, care fac cunoscute publicului aceste evenimente. Iată câteva din motivele care îmi dau și mie o mare satisfacție morală, ca bistrițean prin alianță, care mă simt acasă în acest oraș și pe care insist să-l prezint peste tot ca fiind și al meu. Iar convertiții, după cum se știe, sunt capabili de o fidelitate comparabilă cu a localnicilor.

Ați călătorit mult. Cum apreciați cunoașterea literaturii române în lume? 

Dacă, înainte de 1989, apariția unor cărți românești în străinătate, indiferent dacă era vorba de cărți apărute în România, sau apărute direct în Occident, avea de-a face cu ideea de dizidență sau în orice caz de opoziție la regimul Ceaușescu, în prezent traducerea și publicarea unor cărți românești peste hotare are, cred eu, mai mult de-a face cu conjunctura favorabilă, cu contactele autorilor într-o țară sau alta, sau cu interesul punctual al unor editori străini față de peisajul literar post-totalitar din Europa de Est. Desigur, concurența traducerilor din limbile de largă circulație – engleza, franceza – a devenit foarte dură. Și la noi – pentru că alinierea la fenomenele negative e contagioasă prin efectul globalizării – se întâmplă fenomene similare: scriitori valoroși din China, India, Rusia, Brazilia, Africa de Sud sau din spațiul arab se traduc sporadic și nu se bucură de un interes deosebit. E nevoie de un Premiu Nobel – Orhan Pamuk, Herta Müller, Mo Yan - pentru a se observa un interes ceva mai pronunțat față de alte spații spirituale decât cel anglo-saxon. Chiar și scriitorii români care trăiesc în străinătate, în SUA, Canada, dar mai ales în Franța, fac eforturi pentru a se integra în peisajul literar din acele țări și recurg la limba de adopție. Cu siguranță acum valoarea autorului, dar și o anumită cotă de piață a țării lui de proveniență sunt factorii determinanți în materie de traduceri și publicare în alte țări. Argumentul diferențelor ideologice e în mare măsură irelevant.

Știm că aveți în curs de editare o nouă carte. Spuneți-ne câteva gânduri legate de această noutate.

Momentul decembrie 1989 pe mine cel puțin m-a găsit cu ”literatură de sertar”, a cărei inexistență era atât de aprig deplânsă la vremea respectivă de trubadurii spirituali ai lui ”Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Fenomenul n-a fost nici pe departe atât de dramatic, dar el a început să devină în momentul când propaganda de neo-lemn post-decembristă a vrut să vadă în România un pustiu cultural moștenit de la regimul Ceaușescu. În anii 70 debutasem la 19 ani cu un volum de proză fantastică (Moartea măștilor, 1971), atacat în ”Scânteia” după ”tezele din iulie” lansate de Ceaușescu la întoarcerea sa din China, pentru ”evazionism” în raport cu realizările socialismului. Trăgând concluziile de rigoare, următoarea mea carte a fost un roman, Lumină pentru cei singuri (1975), în care un tânăr este împins la moarte de mediul corupt din care nu se poate smulge. Tot mediul social din anii 70 este cel care frânge două destine în următorul roman, Iarna e o altă țară (1980), până acum cea mai cunoscută carte a mea, care a fost tradusă și în Ungaria, Polonia și fosta RDG. Cele două romane scrise apoi în anii 80 și care au fost blocate de cenzură, au apărut în anii 90: Martiriu parțial (1991) și Schiță de portret pentru cap de familie (1995), dar au trecut neobservate pe fondul  agitației extreme ce cuprinsese societatea românească în primul deceniu post-revoluționar. Martiriu parțial este un roman amplu, de construcție, care acoperă două decenii de regim totalitar și se încheie cu invazia Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia (1968). Ambele cărți își păstrează actualitatea și valoarea și sper să le pot reedita vreodată. Dar atunci această ”cooperativă munca în zadar” m-a îndepărtat de fenomenul literar și timp de vreo douăzeci de ani nu m-am mai gândit la scris. Prin 2011 am simțit însă din nou atracția mesei de scris și m-am reîntors la proză, în pauzele mici și scurte pe care mi le îngăduie locul meu de muncă, Ministerul Afacerilor Externe. Rezultatul este un mic roman, intitulat Cel care nu se vede și trag nădejde că va apărea în această toamnă. Eu am rămas un prozator al realității înconjurătoare și al dorinței de a oferi o epică foarte clară. Am scris deci despre România ultimilor ani, despre acele lucruri care ne preocupă, ne abuzează, ne provoacă și ne revoltă. Din spatele lor suntem pândiți constant de pericolul care nu se vede, dar care ne poate lovi oricând. Și care ne lovește. Nu e un roman polițist, dar se citește foarte ușor. Cititorul nu va pierde cu cartea mea mai mult de o zi, dar sper să rămână urmărit de consecințele ei, mărturisite sau nu, multă vreme și să-i ofer motive de reflecție despre el și despre societate.

Profit însă de acest prilej pentru a vă face o mărturisire: vara trecută am fost invitat la Casa cu Lei, proaspăt inaugurată, unde, sub egida revistei „Conexiuni”, unde tocmai aţi avut o întâlnire cu cititorii. Se strânseseră mai mulţi autori bistriţeni şi am constatat că în Bistriţa lumea scrie, publică, lansează cărţi, comentează fenomenul literar, că există o efervescenţă întreţinută în jurul creaţiei literare. Întâlnirea m-a inspirat şi m-a stimulat astfel că, în săptămânile următoare, am rămas mai multe ceasuri în faţa computerului ca de obicei, terminând prima versiune a romanului meu Cel care nu se vede chiar la Bistriţa. A urmat o a doua versiune, realizată ulterior în Bucureşti, apoi o a treia, care a fost gata în primăvara acestui an. Când va ieşi de la tipar, cu siguranţă, după Bucureşti, voi dori să vin să-mi lansez cartea la Bistriţa, adică oarecum acasă.

Mulţumim pentru amabilitatea de-a răspunde punctual celor propuse, cu multă disponibilitate, cu percepţie clară şi solidă asupra lumii literare şi culturale. Aşteptăm revenirea la Bistriţa, carte şi scriitor, într-un binom perfect.