Gânduri nespuse

Scriitorul, sculptorul, pictorul şi fotograful Costel Iftinchi propune, în volumul „Gânduri nespuse”, întâlnirea cu poezia şi fotografia. Artist recunoscut pe plan naţional prin cele peste 30 de expoziţii personale avute de-a lungul timpului, inclusiv la Bistriţa, precum şi prin scrierile sale fiind secretar al Ligii Scriitorilor din România, filiala Iaşi-Moldova, Costel Iftinchi editează de ceva timp şi o revistă intitulată „Galeria naivă”, care apare în fiecare trimestru la Iaşi.

Cartea redescoperă gândurile pe care fiecare dintre noi le are la un moment dat, ceasul târziu al nopţii fiind un bun sfatnic pentru poet: „Gânduri nespuse, doar uneori în taină şoptite/ La ceas târziu de noapte, doar vântul lei ştie”. Poetul se află într-o perioadă a prezenţei muzei: „Cu mâinile tale/ Transformate în aripi/ Eu zbor pe culmile fericirii”. În acest cadru vom descoperi primul portret: „Sunt al om cu acelaşi nume/ Ce-l port mereu/ Oferindu-ţi-l în dar”. Transfigurarea muritorului în poet se produce pe raza zilelor de mâine într-o lume în care conştient de povara care îl apasă, omul se sacrifică întru favoarea poetului: „Ţi-am dat jumătate din sufletul meu/ Ajutându-te să zbori din nou”. Pe aceste cărări ale versurilor „Paşii ne îndrumă/ Spre o nouă cale/ Scoţându-ne din sfera în care am rătăcit”. Un lait motiv al poeziei este cel al lacrimilor, al apei în general, care este antidotul pentru salvarea vieţii: „Lacrimile mi le strâng într-un pahar/ Păstrându-le la rece/ Servindu-le atunci/ Când sufletul mi-e aprins de dor/ Răcorindu-mă”.

Prezenţa iubirii în viaţa poetului se răsfrânge şi asupra versurilor: „Pentru tine/ Soarele azi a răsărit/ iar luna e plecată/ în alta sat, la nu ştiu cine”. O poezie a luminii în care, schimbând decorurile, poetul rămâne mereu în acelaşi registru: „Cuvintele apar/ În şir ordonat/ Un scris aplecat/ vorbe de duh/ ce nu s-au spus”. Conştient de stările sale poetice, Costel Iftinchi încearcă să găsească un remediu pentru salvarea dragostei: „la piept te-aş strânge/ Păzindu-te de toate în lume/ Dar nu ştiu cum să te păzesc de mine”. Atunci când nu găseşte izbândă, poetul se salvează prin taina cuvintelor „Cu ajutorul cuvintelor/ Îndrăzneţe îmi aştern gândurile/ nespuse şi neştiute”. În acest peisaj al liricului, singurătatea nu ar trebui să-şi aibă locul, valurile vieţii purtându-ne pe un tărâm mirific, în care fiecare joc, fiecare destin, fiecare cuvânt îşi are un loc: „M-am născut cu o lacrimă pe obraz/ În zi de toamnă ruginie/ Umbrind inima mamei”.

Prin combinaţia cu fotografia, cu grafica sau pictura naivă, cartea primeşte un plus, fiind un gând-vers care poate fi aşezat cu cinste în orice bibliotecă.