Poezia – ca o rouă de dimineaţă

Poetul Gheorghe Mizgan surprinde, prin volumul „Roua din cuvânt”, apărut la Editura Singur din Târgovişte, în primul rând cu vibraţiile lirice care transpun frumuseţile lumii înconjurătoare în cuvinte-vers: „Sunt mai aproape de natură/ Sunt mai aproape de izvor/ Simt susurul în bătătură/ Simt viaţa-n gânduri care mor”. Poetul îşi conturează, în atelierul de creaţie, portretul sentimental: „Aşa sunt eu printre fiinţe/ Doar Dumnezeului mă închin/ În val purtat de suferinţe/ Ducând povara vreunui chin”.
Poezia lui Gheorghe Mizgan străbate dincolo de versul clasic, însă păstrează frumuseţea sonetului: „Sunt un copac în toamna ruginită/ Cu frunze fremătând de atâta dor/ În aşteptarea clipei mărginită/ De vântul îmbrăcat toreador”. Sub cerul versurilor, fiecare element al naturii îşi are rostul lui, poetul ştiind să amplifice prin culori: „Natura străluceşte printre pleoape/ În cântecul de leagăn pământean/ Gingaşe flori pe culmi şi pe hârtoape/ Multicolor se scaldă peste an”. Sub aripile viselor se ascund clipe de eternitate pe care poetul le aşază în casa versurilor: „Am ales din ceruri stele/ În şirag pe-un curcubeu/ Printre doruri şi zăbrele/ Să le pun la gâtul tău”. Fiind martorul gândurilor unei generaţii, poetul vede prin ochii scrisului tainele care însoţesc fiecare zi: „Dar visul tău – pretext de amăgire/ Deşi mărunt cuprinse universul/ Dorinţelor strivind a lor trăire/ În spaţiu-n care încape numai versul”. Precum focul care arde pe rug, sufletul poetului se contopeşte cu poezia, iar versurile se aşază, rând pe rând, pe cărări imaginare, convieţuind împreună în poezii: „Prin spaţiu alerg după o stea aparte/ În noaptea blândă a vieţii mele/ Călătorind întruna printre stele/ În visul meu să-l nemuresc în carte”.
În acest spaţiu al poeziei, Gheorghe Mizgan se plimbă precum în casa vieţii: „În grădina poeziei/ Un poem îmboboceşte/ Din izvorul fanteziei/ Roua din cuvânt luceşte”. Atunci când se află pe calea sacralităţii cuvântului, poetul risipitor revine acasă: „Şi-a pierdut poetul lira/ Dus de vânt aleatoriu/ În curentul şi-n satira/ Rimelor de abator/ Dezbrăcat şi fără rime/ Strânge vrescuri din poeme/ Sufletului să-i imprime/ Scântei din diverse teme”. Pe aceeaşi linie se află şi poezia „Fără de cuvânt” în care descoperim cum ar arăta lumea fără comunicare: „Cetate fără de cuvânt/ Din multe aspre necuvinte/ mai osândit să port veşmânt/ Din vers amar ca-nvăţăminte/ Să-mi cânt durerea grea din vers/ Pribeag şi plin de-amărăciune/ Cetate, dorul ce l-ai şters/ În mine-i jar şi mult tăciune”.
Coperta înfăţişează puritatea unei lumi ce stă să se nască prin ochiul unui copil, fiind o reproducere după o lucrare a poetului-pictor Gheorghe Mizgan.
Cartea este o oglindă a sentimentelor trăite de poet, aşezate frumos în versuri, care devin creaţie spre nemurire.