Gavril Moldovan, cu gândul la patrie

Poetul Gavril Moldovan vine cu un nou volum de versuri, mult aşteptat, apărut la Editura Dacia, în cadrul Colecţiei „Scriitorii la ei acasă”, coordonată de Ion Vădan. Intitulată „Dor de ţigări Mărăşeşti”, cartea aduce în prim plan sentimentul naţional care-l însoţeşte pe român din leagăn până-n mormânt. A-ţi apăra patria este o datorie, iar Gavril Moldovan ştie acest lucru din familie: „Fumul din ţigara tatei, mărăşească/ elegie prin care se scurge tristeţea/ urca albastru-străveziu pe hornul casei/ ondulându-se – şarpe deasupra ogorului/ paşnic amintind de fumul obuzelor”. Ţigara este astfel un cicatrizant pentru rănile războiului: „Pe linia de orizont îngerii tatei/ îi aprindeau ţigara”. În atmosfera încărcată de simboluri vedem cum „cădeau caii pe lună/ umbra lor tăvălită pe fânul de acolo/ otava veşnică însufleţită de soare”.

Mărăşeşti este un nume cu rezonanţă pentru glia strămoşească, locul unde „păsările nu mai aveau/ unde să-şi întindă aripa/…/ care cum murea învia/ care cum murea, învia”. Observăm, în poemele lui Gavril Moldovan, un refren al dorurilor care imprimă în gândul cititorului elementul patriotic: „Poetul trebuie să-şi iubească ţara/ să trâmbiţe ce plaiuri frumoase are/ ce munţi cu stea-n frunte/ ce voievozi/ ce oameni”. Conştient de misiunea lui, la fel ca soldatul care „pe marginea unei tranşee… scria o scrisoare acasă” poetul aduce din inima pământului imaginea neştirbită a pâinii proaspete din cuptor a părinţilor care peste timp capătă chipul sfinţilor: „Dacă memoriei îi dai drumul să plângă/ dacă înfăşori în lacrimi pleoapa stângă/ şi priveşti de sus patria cum sângerează/ cum pereţii lacrimei zugravii visează”.

Cum vede Gavril Moldovan ţara în care trăieşte, descoperim în versurile: „O aripă fără de care Europa nu poate zbura/ mereu pe masa de operaţie a istoriei/ ceasul ei deşteptător e câmpul”. O ţară născută „din nai şi ciocârlii”, în care „suntem doar o şuviţă pe fruntea destinului”, o zână frumoasă, din păcate prea des rănită: „am spus tatei: tată/ ţara noastră-i/ ciuntită pe hartă”.

În poeme sunt conturate toate însemnele statului: „Spicele din cunună coapte/ şi tractorul ce duduie a moarte/ şi tricolorul pudrat de stea”. Ţinuturile transparente ale Carpaţilor şi Dunării găzduiesc „urmaşi de plugari/ ceasul lor deşteptător e câmpul/ din duhul lor trăiesc şi alţii”. Un popor care „are-n traistă prea mult dor”, binecuvântat, iar prin cuvânt transformat în seva vieţii: „m-am înscris la cuvânt/ şi-am vorbit despre ţară/ ca şi cum ai bea/ otravă amară”. Pe alocuri, Gavril Moldovan are şi versuri acide la clasa politică care ne coordonează azi: „vă-nchinaţi la icoane/ netrecute-n canoane/ nici nu ştiţi ce-i filozofia/ şi îmbogăţiţi câmpia/ l-aţi omorât pe Ceauşescu/…/ taci, boule, numai tu/ ne-ai făcut/ să-l votăm pe Iliescu”. Bilanţul mai multor bilanţuri descoperă durerea dealurilor Ardealului: „iarba udă din secolul trecut/ oalele uitate adânc în pământ/ pline de grâul faraonilor”. Săpând în istoria neamului, prin cuvintele sale, poetul, precum un copil care-şi atinge cu mâna viitorul, se reîntoarce acasă, la mama: „cununa de spice pe umăr/ prin rai/ dă sfinţilor boabe şi duce/ mai departe/ truda unui neam/ agritrist”. Mama este „născută pe un ogor/ ce are în spice/ prea mult dor”. Sensibilă este şi poezia dedicată soţiei Mariana: „Umblă ziua prin rai/ opreşte rotaţia pământului să-şi poată lua penelul de pai/ pune un verde crud peste un răsărit al zilei/ la marginile clorofilei”. Scriind fiecare poezie ca o rugăciune, Gavril Moldovan, poet aparţinând generaţie echinoxiste, dovedeşte prin acest volum că poezia este hrană spirituală pogorâtă din duminica gândurilor.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5