GRIGORE AVRAM ŞI PĂDUREA LUI, ALTFEL!

„Tratând pădurea ca pe o grupare multiplă de organisme vii, ca pe o sursă de lemn din care ne construim cruci care să ne răstignească de viaţă ca pe o fiinţă care ne redescoperă, înseamnă că, în bună parte, am acceptat deja împăcarea cu noi înşine...Pentru că plantele, doar în momentul în care le vom înţelege, vor fi sursa noastră principală de informaţie divină.”
Grigore Avram, cu ochiul inteligenţei înfăşurat într-o uşoară transcendenţă, face o inedită pledoarie pentru o altfel de imagine a pădurii, acolo unde „sufletul nostru se va uni cu sufletul pădurii, formând o comuniune.” Dumnezeu ne-a făcut cadou o planetă verde şi doar răul uman diluează culoarea care vine spre cenuşiu. Acest verde ne deschide calea transcendenţei. A stăpâni verdele planetei, ca prieten, este esenţa vieţii-cadou primită de la Creator. În pădure trebuie să existe şi glasul toporului însă doar pentru inevitabila igienă şi nu pentru umflarea buzunarelor. Niciodată spiritul pădurii nu iartă propria devastare şi mai devreme sau mai târziu îşi va spune cuvântul, cu nefaste rezultate pentru om.
Grigore Avram vede pădurea ca un mesager care „pregăteşte un nou spaţiu de viaţă” şi „apare ca o apostazie pe obrazul pământului.” Dincolo de aceste construcţii metaforice, îl simt pe Avram total implicat în uriaţa simfonie a codrului, acolo unde cel nepregătit, intrat aici din întâmplare sau interes, trece pe lângă o fericire pe care nici măcar n-o intuieşte.
Pădurea cea verde are nevoie de sacrificiu şi ea o face în fiecare zi, într-un fel sau altul, în fiecare clipă, iar acolo unde şi disponibilitatea omului pentru acest sacrificiu este curată, atunci vom fi în stare să mângâiem un răsărit de soare. Timpul se conservă prin pădure.
La plante, „comunicarea se realizează pe un plan psihic superior, fără întrebări inutile, ezitări tremurânde şi regrete târzii.”
Această carte, „Pădurea altfel” a lui Grigore Avram este remarcabilă, nu atât prin jocul metaforelor, ci mai ales prin privirea ei spre Divinitate, parcă şi vedem imensul cor al arborilor înălţând ofrande cerului, acest cor care topeşte lăcomia şi mândria umană! Avram face o adevărată apologie a rădăcinilor, „cu rădăcinile în sufletul nostru vremurile trec peste noi fără să lase urme de duşmănie”, şi vorba sa, „cu rădăcinile întregi vom putea rămâne ai locului.” Dacă le mai avem.