Horea Porumb: Cioburi de caleidoscop

Oameni săraci

De Carol, maică-sa a fost dezamăgită din start. Simțea ea că ceva nu funcționa „rotund”.

- Tu să știi că eu am să fiu domn!, îi spunea copilul, când încă mergea la școală.

- Ie, ie. O să fii!

Când a mai crescut, devenise șleampăt și urât.

- De pui o scripcă lângă el, lumea i-ar da și bani, așa arată, ca un cerșetor!, se lamenta maică-sa către celelalte rude.

- Lasă, mamă, voi călători! O să ajung și în America. Voi vedea lumea!, o asigura băiatul.

- Ie, ie. O vei vedea!

… Iată că ne aflăm în Statele Unite. Suntem la Carol, cu el acasă. Reveniserăm împreună de la nunta fiului său. De la Kennedy International Airport, am lăsat la Vest cartierele Brooklyn și Bronx mergând spre Est, în lungul a ceea ce pe bună dreptate e numită Long Island, Insula Lungă. Case sărăcăcioase, zone industriale poluate lăsate în abandon, băcănii și pompe de benzină alcătuind mini centre urbane, câte-un imobil mai fălos și câte-o curte mai îngrijită, ca să ajungem la un fel de baracă din lemn, cu etaj, vopsită în verde, situată într-o grădină înțesată cu fier vechi, cu echipamente de camping sau de sport neglijate și cu un imens barbecue de oțel ruginit, marca Weber, lăsat deschis și plin cu apă.

Pe șirul următor de case, peste drum, gospodăriile erau mai arătoase și, dincolo de ele, se simțea marea, Oceanul, plaja cu restaurante și vile elegante. Dacă, în locul drumului direct, am fi venit cu mașina urmând linia coastei, am fi crezut că Long Island e un cuib de milionari! (Marele Gatsby aici ar fi locuit!) Contrastul dintre sărăcie și lux era frapant și se realiza pe o distanță de doar câțiva pași.

- În lipsa noastră ne-au închis curentul electric, căci am uitat să-l plătim. Și, culmea, buteliile de gaz sunt goale. Dar fiți fără grijă, o să ne descurcăm.

Nevasta lui Carol s-a aplecat să aprindă focul de lemne din cămin. Licăririle sale iluminară subtil spațiul imens, de cabană din bârne, ce servea de antreu, salon, bucătărie și sufragerie în același timp.

Nu s-au descurcat cu mâncarea, așa că le-am propus să-i invităm la cină, noi.

Am ieșit pe jos, la un restaurant de pe țărm. Bucătăria era italiană, dar personalul era musulman, probabil pakistanezi. Calculăm, ca la noi, un bacșiș de zece la sută. Chelnerul ne aruncă banii în obraz:

- Ce, ăștia-s bani?

- Oamenii-s săraci, sunt plătiți puțin, ei contează pe banii ce-i primesc de la clienți. Vă rog să le dați mai mult!, ne cere Carol.

Ne-am supus, deși ni s-a părut destul de mult acel „mai mult”.

Număr norocos

Așadar, Carol a scăpat de primul fecior: nunta tocmai avusese loc, Matteo e plecat în luna de miere, după care însurățeii nu revin în State, ci se vor stabili în Canada.

Îl mai are pe Knud. Al doilea băiat nu e la fel de norocos ca primul.

Gemenii nu se aseamănă. Poate pentru că s-au născut într-o zi de 13.

Or, pentru Carol, dimpotrivă, numărul 13 a fost norocos.

Ce relative-s toate! Depinde cum definești „norocul”.

… Carol s-a căsătorit devreme, din iubire. Scăpase în fine de cobeala maică-si. Dintr-o dată devenise un om „cu idei”.

Mai întâi, în ciuda dificultății la vorbire, a fost actor. În acest timp, nici mai mult, nici mai puțin, nevasta lui era contabil-șef la Uzinele „23 August” din Capitală. Ea câștiga extrem de bine, în timp ce el avea un venit nesigur. Evident că nu putea suporta starea de „inferioritate”. Pe bună dreptate a dorit să facă și el o facultate „ca lumea”.

La nu știu ce examen, a învățat doar biletul cu numărul 13.

Intră în sală. Trage un bilet. Îl bagă imediat înapoi în teanc.

– Nu pot să răspund, sunt superstițios, dați-mi oricare altul, dar nu biletul cu numărul 13.

– E inadmisibil. Veți răspunde la subiectul ce l-ați tras.

Se pune pe răscolit. El are emoții, căci proful caută biletul și nu-l găsește. În fine, îl are în mână. I-l întinde.

Trage aer în piept și-și dă drumul.

Îi dă gata pe toți.

Și totuși a rămas un nemulțumit. Toată ziua stătea lipit de aparatul de radio. În banda de 31 de metri (13, inversat!) se auzea mai mult bruiaj decât vorbă, dar el era vrăjit de… vrăjile „Europei Libere”.

Nici după revoluție nu și-a găsit locul. „Răsturnarea” din 1989 nu i-a adus ceea ce spera.

Pleacă la New York, să scape de „regim”. Împreună cu nevasta.

Gemenii Knud și Matteo sunt copiii lor, născuți pe sol american.

Așadar, a ajuns în State, cum i-a promis maicii sale.

Dar în ce condiții?

Acum e angajat la o fabrică de mobilă, unde e (doar) controlor. Ea este (abia o) casieriță la un supermarket. Se iubesc la fel de mult.

Ne-am întors de la restaurant.

Ne aflăm, așadar, în salonul casei de bârne.

Îl așteptăm pe Knud, fiul „rătăcitor”.

Feciorul apare, într-un târziu: s-a învârtit o oră, să parcheze mașina!

E fără dinți, căci l-au bătut cei din cartier.

Nici nu știam că mai aveau o fată. Fiica, însă, nu vine. Nu mai vine demult. A plecat de-acasă. De la ea nu au altă veste.

Carol... e împăcat, căci are norocul să se simtă, în fine, „liber”.

Adorabil și mincinos

Mergem și la Toronto.

În primii ani, biletele de avion transatlantice costau o nimica toată. Bine am făcut c-am profitat de zboruri, căci miracolul n-a fost de durată.

Anul trecut fuseserăm în State, la nunta lui Matteo, băiatul lui Carol.

Părinții fetei au dăruit tinerilor căsătoriți o casă într-o periferie înverzită lângă Toronto, în Statul Ontario. La un an de la căsătorie, le-am făcut o vizită în Canada. Ne-am îndeplinit astfel promisiunea ce le-o făcuserăm la nuntă. În „vestul sălbatic” familiile (înstărite) se bucură de musafiri, căci câteva guri în plus nu constituie o problemă!

V-aș putea spune multe lucruri frumoase pe care le-am văzut atunci în acest Stat, unde aerul e înmiresmat, iar pajiștile sunt verzi și curate - dar imagini de felul celor de mai sus aparțin trecutului. Între timp, în mai puțin de o legislatură, Premierul Trudeau-cel-Tânăr a reușit să o strice o țară!

- Canada e singurul teritoriu „normal” de pe glob, ne asigurase Matteo, „noul” meu nepot, când ne-a poftit în casa lor, construită din lemn placat cu piatră. (În Canada toate casele sunt construite din lemn, interiorul e partiționat cu ghips-carton, iar exteriorul e acoperit cu o imitație de cărămidă aparentă, dacă ești sărac, sau cu imitație de granit, dacă ai „mijloace” de trai).

Matteo vindea echipament medical, iar soția lui funcționa în domeniul bancar (prelungire a profesiunii „babacului”). Fetița lor era deja măricică. S-a născut imediat după nuntă, ceea ce ar explica oarecum graba cu care părinții fetei și-au dat acordul la cererea în căsătorie.

Dar nu la genul acesta de „înșelăciuni” se referă titlul fragmentului și nu la cei doi soți.

Când am bătut la ușa lor, ne întâmpinase un personaj ciudat: prietenul familiei.

- Menaj în trei?, am glumit eu, nu știu dacă în gând sau cu glas tare.

Matteo îl idolatrizează. E un personaj grăsuliu, soios, cu aspect neîngrijit, și, deși IT-ist și, probabil, deștept, e veșnic în criză de bani – chiar dacă nu bea, nu fumează, nu face chefuri și nu umblă, dar chiar deloc, cu femei…

Refrenul pe care acesta preferă să-l reitereze se referă la „responsabilitate”:

- În capitalism ești dator să încerci să-l păcălești pe celălalt. Se așteaptă de la fiecare individ să se comporte în adult responsabil și să nu se lase păcălit. Iar dacă se lasă înșelat, e doar vina lui!

A venit să stea peste vară la Matteo, la Toronto, „la fermă”. În ziua când a sosit, s-a dus direct la tractorul de tuns gazonul:

- Nu-i bine reglată pompa de injecție. Mă ocup. Lasă-mă cu ocazia asta să-ți și cosesc iarba de pe „moșie”…

Apoi i-a adus „la normă” tabloul de siguranțe și, în cele din urmă, i-a curățat și piscina.

Nu-i plăcea să se simtă întreținut, de aceea se făcuse util gazdei. Avea însă nevoie și de bani, ai lui. S-a dus în downtown. Și-a cumpărat un ceas de mână japonez, marca Pulsar, mi se pare. A doua zi s-a prezentat la magazin cu bonul cu care îl plătise:

- Vă rog să-mi rambursați ceasul. L-am pierdut.

- Nu vă putem rambursa ceva ce nu ne restituiți.

- Nu pricepeți că mi s-a rupt cureaua și ceasul s-a pierdut? Nu e vina mea, e a dumneavoastră. Va rog să-mi restituiți paguba.

- Fiți om serios. Dumneavoastră ne prezentați un bon de casă și vreți să vă credem.

- Dacă vă opuneți, vă dau în judecată.

- Hai, totuși, să ne înțelegem.

Și s-au înțeles, iar el s-a întors acasă cu bani.

Chestia cu datul în judecată funcționează al naibii de bine. Și-a ales dintre ofertele de serviciu publicate pe Internet una, din State. S-a dus până acolo, să-și ia chipurile job-ul în primire, chiar dacă, în realitate, nici nu avea drept de muncă. A „constatat” că nu era ceea ce i se descrisese pe net. L-au „trombonit”, dar el nu doar că nu s-a supărat, ci, dimpotrivă, ce șansă! I-a dat în judecată. A câștigat, iar de data asta nu era vorba de un simplu mizilic, ci a luat dintr-o dată multe mii!

A putut să-și permită să aibă locuința lui proprie, în chirie, însă a intrat rapid în conflict cu agenția imobiliară: parchetul era pus oblic, nu urmărea, paralel, linia pereților, iar asta îi dădea o senzație de „dezechilibru”. L-a somat pe agentul imobiliar. I-a intentat și lui un proces. Acolo, înfățișările ajung la rând repede.

- Pe baza cărei expertize vă bazați când pretindeți că parchetul nu este bine făcut?, l-a întrebat judecătoarea.

- Pe experiența rezultată din faptul că am trăit patruzeci de ani în casă cu parchet.

A avut câștig de cauză.

S-a întors la prietenul său cu alți bani buni. Când i s-a terminat „vacanța” a revenit la serviciul lui dintotdeauna, din blocul-turn situat în spatele Pieței Mihai Viteazu din Cluj, acolo unde, în pauzele de amiază, angajații ies în stradă să-și mănânce, stând în picioare, merindea jalnică, adusă de acasă, așteptând ora cinci, când se duc, pe furiș, parcă, în Piața Muzeului, să consume, la mese, sărături tex-mex și câte o bere.

Singurătate

În ceea ce privește viața conjugală cu Lucas, ultimul voiaj nu ne-a ajutat. Este de netăgăduit faptul că, la serviciu, Lucas fusese un profesionist exemplar. Acasă, am fost nevoită să mă acomodez cu crizele lui de autoritate, adesea ridicole, pentru că se încăpățâna asupra unor fleacuri. Două cicluri de câte șapte ani s-au scurs bine împreună, aș zice, până ce jucăria s-a stricat. Devenise evident că traiul e imposibil atunci când muierea e mai deșteaptă decât bărbatul. El nu ți-o iartă, și te toacă mărunt. Era cazul nostru. Reveniți acasă din Canada, ne-am despărțit.

N-am înțeles ce-a găsit așa special la una, o lepădătură de femeie. Aia da, incultă și proastă. Iar eu, care „nu ajungeam” la înălțimea lui! Am „băgat” divorț și l-am lăsat în plata domnului. Nu-i venea să creadă că a rămas în vânt. „Târâtura” l-a primit la ea în casă, dar el mă bombardează și acum cu regrete și cereri să-i îngădui să revină. Lasă-l în pustii. Am eu orgoliul meu.

După niște ani, m-am dus în „țara” săsească să particip la înmormântarea ex-rubedeniei - unchi de-al lui Lucas - a „gentlemanului” care știuse să mă aprecieze. Fostul meu bărbat nici nu s-a ostenit să vină s-o consoleze pe mătușă-sa.

Ce sobră, înmormântarea. Toată lumea erau în negru și purtau cămeși albe. Nicio coroană, doar flori, albe și ele. Am fost tratată ca invitată de onoare. Femeia a plâns:

- Tu ești nepoata mea adevărată. Ce mult regretăm că nu ai putut rămâne printre noi. Lucas nu te-a meritat…

Înțeleg că am lăsat în urma mea, așadar, un singuratic!

Dar eu, care am acum doi foști bărbați la care să visez? Revăd nopțile de dragoste încinse, trăite cândva, în reveriile mele și mai fierbinți, ale unui suflet solitar …