Iată proba compătimirii mele !

O familie din Ardeal luase vaporul spre America în 1905. Ştiu asemenea familii pe care le cunoscusem în copilăria mea şi chiar naşii mei de botez- Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească -din Cristur- Şieu, au fost din cei care au străbătut Oceanul Atlantic, au călcat pământul în State şi apoi s-au reîntors, făcându-şi falnică gospodărie.

Ei, familia de care vorbim, formată din mamă, părinte şi cinci copii trecea şi ea Atlanticul în speranţa unei vieţi mai bune. Tatăl mai făcea mărunte servicii celor mai bogaţi şi din asta trăiau. Cum mizeria, bolile şi necazurile înfloreau, tatăl a murit. Familia se zbătea acum în lipsuri mari şi oamenii de la „nivelul săracilor” îi compătimeau: „bieţii oameni!” /”ce necaz pe ei, săracii!” Cum erau aşa de compătimitori, un singur om părea mai tăcut sau chiar indiferent. De la o vreme pasagerii ziceau:”Ce om fără sau cu puţin suflet!” Dar, după câteva zile, poate auzind, omul nostru chemă pasagerii de pe puntea de jos: „Veniţi aici! Iată, eu pun pentru această familie necăjită o sută de dolari!” (sumă mare pe atunci). Pe loc se oferiră şi alţii: cu mult, cu puţin şi se adună o sumă chiar frumoasă, încât nu doar că le ajunse a trăi omeneşte, ci le fu de mare ajutor în Lumea Nouă, spre care-i purtau valurile vieţii şi ale oceanului.