Icu Crăciun, crâmpeie din viaţă

Antologia „Pantofii”, apărută la Editura Tipo Moldova, în seria Opera Omnia - proză scurtă contemporană, ne prezintă un scriitor care prin intermediul personajelor sale ştie să aducă în faţa noastră o lume a contrastelor, aşa cum este, de fapt, societatea în care trăim. „Pantofii” este una dintre cele mai frumoase proze citite în ultimul timp, care aduce în faţa cititorului, dintr-un spaţiu real, al Telciului, o povestire care duce personajul dincolo de valenţele concretului. Pavel, căci despre el este vorba, este singurul bărbat din sat care frecventează magazinele cu haine second-hand, prezente în număr destul de mare în localitatea de pe Sălăuţa, chiar şi în casa în care s-a spânzurat Ghiţă al Letiţiei. Fiind un bun negociator, Pavel ştie să-şi aleagă întotdeauna haine bune, la preţ mic, pe care le etalează mai apoi în sărbători, prin sat. Povestea pantofilor este una aparte, personajul nostru rămânând fără tălpile păpucilor în mijlocul satului, atunci când piaţa era în toi. Mai mare ruşinea pentru eroul nostru, care mereu se ţinea ţanţoş, să-i spună un consătean: „Ăştia nu-s de firmă, veritabili. Ăştia au fost pantofi de morţi… de unică folosinţă”. De la această „minune”, Pavel se îmbolnăveşte şi, din gospodarul care era, fălos în tot satul, ajunge să se închidă în casă. Este găsit mort de către un verişor de-al lui. Icu Crăciun ştie să accentueze, în această proză, latura psihologică a personajului.
„Povestea domnului Ionescu” ne conduce pe muchia cuţitului între lumea luminii şi cea a întunericului: „Dintre toţi, Necuratul îl admira şi-l iubea cel mai mult pe domnul Ionescu”. Surorile gemene, invidia şi minciuna s-au împuiat în toate celulele personajului „circulând cu tupeu prin reţelele de vene şi artele ca la ele acasă”. Cu o figură de om impunător, Ionescu era convins că poate manipula cel puţin jumătate din comunitatea în care trăia, inclusiv pe soţie şi copiii lui. Când Ionescu împlinise 50 ani, în iad a fost publicat „arhetipul calomniatorului”, iar la 60 ani eroul nostru s-a prăpădit de inimă rea, fără a apuca să facă abuz de glorie, cum i-ar fi plăcut. Nimeni nu ştie că exactitate cauza morţii, însă se ştie că Ionescu se plimba cu demnitatea lezată în curtea raiului, acolo unde a fost inclus şi în manualele diavolimii de ciclul primar.
De la această povestire tulburătoare ajungem la „Scrisorile”, în care ne este prezentat un cuplu prezentabil – Pavel şi Hortensia – şi a lor poveste întortocheată de dragoste, presărată cu epistole mai mult sau mai puţin „ortodoxe”.
În „Argumentele domnului Benevol” vedem unde poate duce dorinţa de a acapara avere, Timaru fiind unul dintre cei care ştia să învârtă lumea în aşa fel încât el să aibă totdeauna câştig de cauză. Timaru era cunoscut în oraş sub numele de „domnul Benevol” pentru că, atunci când dorea să cumpere un teren ori o casă încheia negocierea ferm şi semeţ, spunând verde în faţă, „ori vinzi benevol, ori fortuit”. Nu avea acte să-i certifice meseria de „notar”, motiv pentru care va intra în conflict cu Ioana Tilea, şefa de Barou care primise moştenire jumătate din casa la care râvnea Benevol. Aprig din fire, acesta însă va colabora cu bulibaşa Matei care se va instala în camerele domnului Benevol, făcându-i zile amare vecinei, care, până la urmă, va ceda dreptul ei. Este o povestire despre lumea interlopilor care, întotdeauna ştiu să-şi găsească calea de a obţine ceea ce vor.
Proza „Nevoia de certitudine” descrie o petrecere cu marinari şi doamnele lor care este ca un fel de şezătoare în care marinarii îşi povestesc viaţa tumultoasă pe care o trăiesc atunci când sunt plecaţi departe de casă, legănându-se pe apele lumii. „Înmormântarea bătrânului Cazimir” descrie tradiţiile legate de marea trecere a socrului profesorului Teofil Buraga, oamenii ştiu că există anumite ritualuri care trebuie respectate pentru ca mortul să treacă cu bine în lumea veşniciei. În „Solitar” întâlnim un personaj care vorbeşte despre frumuseţea singurătăţii, despre felul în care îşi este el însuşi de ajuns. „O crimă la ţară” aduce în faţa cititorilor lumea dintr-o poiană a lui Ocan năsăudeană, în care oamenii discută vrute şi nevrute la lăptărie, acolo unde Valerica – lăptăreasa este dispusă să asculte poveşti din sat, dar şi legate de politică. Această linişte a satului este tulburată de moartea tinerei surdo-mute – Irinuca, descoperită la mijirea zorilor de către un consătean.
La fel, în „Mitingul”, „Trei călători”, „Scaunul”, „Butucul”, „Darul” Icu Crăciun ştie să contureze, din evenimente aparent banale, adevărate povestiri, făcând, astfel, oamenii din vecinătatea imediat următoare personaje nemuritoare în cărţi.