Iscusinţă de prozator

Când vezi o carte cu titlul „Povestiri cu personaje dubioase”, ce reacţii poţi avea? Zici: Şmecher, acest Icu Crăciun. Sau, eventual, deschizi dicţionarul: „dubios”, adică: îndoielnic, nesigur; un lucru care poate fi bănuit de ceva rău; om, făptură suspectă, om care inspiră neîncredere.

Iscusinţa de prozator a lui Icu Crăciun e evidentă chiar de la titlu, un titlu care nedumireşte (cum?! tu, scriitor, îţi califici astfel personajele??!!) şi incită la lectură. Cele mai multe dintre texte au, într-adevăr ,o tentă de ambiguitate, au un personaj alunecos comportamental şi moral, un personaj cu un contur incert, dar – paradoxal - , consistent. E edificatoare, în acest sens ultima povestire din carte, care confirmă titlul volumului: „Moartea controversată a lui Alexandru Nicolschi”.

Proza de început – „Pantofii” – te întâmpină cu un ton de zeflemea, datorat unui prozator clevetitor, de genul:„Gusturi are, chiar dacă sunt la preţ redus”. Icu Crăciun practică un soi de literatură a clevetirii feminine – cum o numea G. Călinescu, referitor la Hortensia Papadat-Bengescu. Povestitorul chiar mărturiseşte (în ideea că va fi iertat): „Fără alte explicaţii, fiindcă prea m-am întins la vorbă ca un biet flecar de la ţară, ţin să precizez că…” etc. Iată de ce povestirea „Mister delicat” nu e deloc delicată. Scenele groteşti sunt lungite exasperant (pentru cititor); povestitorul debordează de un misoginism „dubios”. Pasajul final, extrem de frumos, prin imaginea nopţii, nu salvează penibilul stăruinţei în penibil. În ultimă instanţă, dubios este doar povestitorul; nu personajele.

O altă asociere: În fiecare proză se povesteşte – ca în „Hanu Ancuţei” a lui Sadoveanu. Sunt mereu construcţii prozastice în care se simulează zicerea, oralitatea; la modul acesta: „Alţii, nu mă feresc s-o spun, susţineau că…”

Încă o asociere, alăturarela înaintaşi în ale scrisului: Icu Crăciun are un formidabil simţ al detaliilor, care compun o atmoseferă diurnă, ce ţine de tradiţia existenţei autohtone, ceea ce mă tentează să-l aşez pe un palier alăturat lui Ioan Slavici. Precum

înaintaşul său, e îndelung cunoscător al psihologiilor cuplurilor familiale şi reţine gesturi, reacţii, nuanţe comportamentale – toate, savuroase prin autenticitate şi umor.

E limpede că Icu Crăciun are siguranţa scrierii narative. Nu improvizează, nu trişează. Îţi dă certitudinea că nu-ţi iroseşti timpul, citindu-l doar din complezenţă.