Întâlniri cu Fata Pădurii

Profesoara Elisabeta Luşcan propune un moment de readucere aminte a uneia dintre cele mai frumoase legende din zona Năsăudului, cea a Fetei Pădurii. Prefaţată de scriitorul Traian Parva Săsărman, cartea în versuri este un remember al acestei femei cu chip de monstru sau uneori cu chip de frumuseţe care înşală flăcăii satelor: „Peste munţi, păduri, în vale,/ Unde-i desătul mai mare/ Şi omul drum nu prea are/ Fata Pădurii apare”. Ea se iveşte întotdeauna „Să-şi caute ursâtul/ Să aleagă ciobanul”. Dacă acesta nu va fi de acord cu propunerile Fetei Pădurii, ea îi va descânta „Să rămâi veşnic fecior/ Să nu ştii ce-i acela dor/ Să dormi toată noaptea-n pat/ Să nu ştii ce-i însurat”. Uneori, preschimbă feciorii în flori sau „Şi curpenul preschimbat/ În feciori de însurat/ Îşi luă fata de mână/ Prin pădurea cea bătrână”, adică atunci când nu-şi găseşte un flăcău pe plac, transformă arborii pădurii în tineri care o vor însoţi. Întotdeauna „Când ploaia în pădure intră/ Fata Pădurii se mărită”, adică este momentul prielnic pentru a putea face vrăji. Duhul necurat al pădurilor chiuie, doineşte, urlă, atacă sau fură copiii din leagăn, iar iarna „Îşi ia blana ursului”. Pe fiecare cioban întâlnit „Îl săruta şi-l muşca/ Cu copitele-l călca” într-un ritual care se termina prin arderea flăcăului pe jar: „Să-ţi ardă tălpile/ Cum arzi tu inimile/ Că nu iubeşti fetele”.

Fata Pădurii are o putere de zmeu, însă aceasta nu o ajută, până la urmă, binele triumfând prin sacrificiu: „Capră, mândră o-njunghiat/ Şi-o luat „năframa” neagră/ De la capra lui cea dragă…/ Şi-o îmbrobodit pe Satană,/ Care o plecat pe poiană”.

Volumul este însoţit de reprezentaţiile artistului plastic Valer Gălan, fiecare în ton cu momentul povestirii. Un gest frumos al scriitoarei Elisabeta Luşcan, care aduce în colecţia „Basmul românesc” întâmplările auzite aievea de la bunica sau petrecute de Pricope, Todora, Iosub Gomboş, Bouţan sau Ştefan. Pentru acest gest de redescoperire a simbolurilor noastre autoarea merită felicitată.