( Interviu) Gelu Vlaşin, despre reîntoarcerea acasă, în Republica Literară Telciu

Rep.: - Sunt puţine cazurile când un scriitor român plecat pe alte meleaguri revine acasă. Pornim discuţia de la „Jurnalul de transbordare, jurnalul unui român întors acasă” blogul creat de tine. De ce v-aţi întors acasă?

Gelu Vlaşin: - A trebuit să ne luăm după ce a făcut Ioana Postelnicu cu neamul Vlaşinilor, întoarcerea Vlaşinilor. Aşa s-a întâmplat şi în cazul nostru. După aproape 20 de ani de călătorit prin lume ne-am întors acasă pentru că rădăcinile nu se uită niciodată şi pentru că locul natal este pentru fiecare român plecat peste hotare locul unde îşi doreşte să revină. Aşa s-a întâmplat şi cu noi. Deja ne gândeam de 2-3 ani să ne întoarcem dar, într-un fel, pandemia a accelerat lucrurile. Decizia a fost luată după ce am stat vreo două luni în casă, fără să ieşim deloc, ieşeam doar la sfârşit de săptămână să facem cumpărăturile strict necesare. Atunci am decis că este cazul să ne întoarcem în România. Noi deja aveam o previziune că va urma şi valul doi, valul trei şi ne-am spus că mai splendidă izolare decât la Transbordare nu există.

Rep.: - Da, în zona voastră parcă e raiul pe pământ. Voi v-aţi creat acolo un ţinut care are casa poeziei, casa muzicii. Legat de noua ta carte „Modus vivendi”, lansarea a avut loc la 12 noaptea, la propriu, cu catapulta. Nu e atipic ?

Gelu Vlaşin: - A fost o conspiraţie între mine şi editorul meu drag, George Vasile Dâncu – care mi-a făcut şi o surpriză cu ediţia electronică -, nu ştiam nimic despre acest lucru. În afară de „catapultă” am vrut să facem şi o lansare absolut inedită dintr-o avionetă. Am un prieten la Cluj, Marius Petriman, care are o avionetă şi l-am întrebat de ce nu vine la „Transbordare” şi să facem o lansare de carte şi din avionetă, dar mi-a spus că nu poate deoarece are alte treburi. Dar, poate că vom merge şi la Cluj să facem o lansare pentru antologia „Modus vivendi” şi din avioneta lui. De ce la 12 noaptea? Pentru că următoarea zi a fost ziua mea de naştere şi editorul a spus clar că trebuie să legăm această antologie de aniversare şi nu se poate altfel decât de ziua mea. Am gândit-o de multă vreme, de mai bine de un an de zile am tot discutat despre cum va fi ea configurată, despre tehnoredactare. Am şi un om din editură – Andrei Doborş, care este şi un poet foarte bun şi un corector foarte bun – cu care am fost în contact şi astfel a apărut modelul de antologie, primul exemplar, cu 360 de pagini de poezie, poezie publicată în perioada 1999 – 2011, când a apărut Ayla la Editura Cartea Românească. De atunci, poemele mele au fost publicate mai mult în străinătate. Între timp, mi-a apărut o carte în Germania, trei cărţi în Spania, o carte în Franţa...

Rep.: - Iată că, totuşi, poezia circulă...

Gelu Vlaşin: - Cu volumul bilingv „Ultima suflare” am avut vreo 30 de prezentări într-un singur an, în 30 de oraşe principale din Spania, unde s-a vândut foarte bine cartea. Am de gând să repet acest succes şi în România. Sunt absolut convins că alături de George Vasile Dâncu şi Şcoala Ardeleană vom reuşi să depăşim recordul de 30 de prezentări într-un an pentru o carte. Se poate, eu cred şi sunt convins că şi în România se citeşte carte, important e să reuşeşti să transmiţi emoţia cititorului, dar înainte să-i transmiţi emoţia, trebuie să-i transmiţi informaţia pentru că, altfel, lumea va spune că a auzit că a apărut o carte scrisă de nu ştiu cine, că a avut loc o lansare. Cu toate eforturile pe care le fac editurile, eu cred că şi autorul are datoria morală să promoveze ceea ce scrie, dacă are încredere în scrisul lui. În România există un fel de orgoliu între colegi, spunând că ei sunt autori şi cum să-şi promoveze ei cărţile.

Rep.: - Da, la fel au făcut - la proaspăta Librărie Humatitas de pe Pietonalul din Bistriţa – Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolae. Au avut loc două seri de lectură, cu autorul şi cu dezbateri. Mie mi-au plăcut foarte mult. Au fost foarte mulţi bistriţeni interesaţi care au stat la o cafea şi au ascultat vocea autorului, vocea scriitorului.

Gelu Vlaşin: - E foarte important să te îndrepţi înspre potenţialul cititor, aşa cum trebuie să se îndrepte un autor: sincer, onest, dar preocupat şi interesat de ceea ce spune. Pentru că, e iar o altă meteahnă a noastră în breasla literară să rostim poemele neutru, fără niciun fel de interpretare, pentru că noi nu suntem actori. Dacă nu transmiţi emoţia potenţialului cititor el nu îţi cumpără cartea, el nu se identifică cu ceea ce ai vrut tu să scrii. Nu trebuie să teatralizezi în mod absurd şi exagerat, dar nici să rosteşti mecanic pentru că cititorul nu înţelege nimic. Trebuie să încerci să-i transmiţi emoţia şi vibraţia a ceea ce tu ai încercat să scrii. Ştiu că e contestabil acest lucru, că mulţi vor spune că noi trebuie să rostim neutru şi să-l lăsăm pe cititor, dar cititorul nu are timp, pentru că suntem într-un mileniu al vitezei intergalactice şi el trebuie să meargă direct înspre obiectul final, înspre carte. Nu trebuie să spui că, dacă nu cunoaşte este ignorant. Nu este aşa. Ca să te cunoască tu trebuie să fii ignorant, trebuie să te îndrepţi tu către el şi nu neapărat el înspre tine.

Rep.: - Cum aţi fost primiţi când aţi revenit acasă? Ce au spus oamenii? Lumea pleacă să îşi facă un rost în lume. Voi aţi revenit ca să vă faceţi un rost acasă.

Gelu Vlaşin: - Eu am plecat ca să-mi fac un rost în lume, am stat 20 de ani, mi-am făcut rostul şi m-am întors. E adevărat că între timp am mai fost în România, pentru că nu am lăsat România de izbelişte, am tot participat la festivaluri, la conferinţe, simpozioane, târguri şi lansări de carte dar ne-am întors. În iarna 2001, când am plecat, am plecat ca să-mi fac un rost. Dar rostul era tot în România, în „transbordare”, loc care nu figura nicăieri până când nu m-am întors, dar care acum figurează pe toate hărţile din lume. „Transbordare” e pe aplicaţie, pe toate hărţile, pot fi găsit uşor, casa Vlaşinilor e pus acolo, la loc de cinste. Ne-am întors pentru că am considerat că e momentul să ne întoarcem, chiar dacă mulţi prieteni, şi români, şi spanioli, au fost şocaţi, spunând că suntem foarte bine poziţionaţi în Spania, că am reuşit să intru în comunitatea literară spaniolă, că sunt foarte bine văzut, că sunt în Uniunea Scriitorilor din Spania, că sunt invitat la multe evenimente importante, că am o relaţie foarte bună cu Ambasada, cu doamna ambasador, cu doamna Maria Pop de la Institutul Cultural Român din Madrid, care este şi telceancă la origine, din Bichigiu şi, cu toate acestea, am ales să mă întorc acum, când sunt la apogeu. M-am întors pentru că aici mă aştepta casa visurilor, pe care am construit-o cu ceea ce am reuşit să adun în această perioadă de muncă în Spania. Soţia, Cristina, şi-a reluat activitatea de profesoară de muzică şi a adunat un grup destul de impresionant de copii din toată zona – din Romuli, din Salva, din Năsăud, din Telciu, inclusiv din Maramureş, din Sălişte şi din Dragomireşti - toţi vin pentru că acolo, în „Transbordare”, în mansarda casei Vlaşinilor, în biblioteca de proză, unde are Cristina ateliere de muzică şi în biblioteca de poezie, unde am eu atelierul de literatură, există o energie extraordinară. Acolo se petrec miracole. Vin copii care nu au pus în viaţa lor mâna pe un pian şi în câteva ore deja ştiu notele, deja sunt pasionaţi de muzică, deja vorbesc despre muzica clasică aşa cum ar vorbi un profesionist. E ceva acolo. La fel, şi la atelierele mele de literatură vin foarte mulţi, e adevărat că eu nu lucrez cu cei foarte-foarte tineri, pentru că e mai dificil, lucrez cu cei care sunt puţin mai mari. Am adus la Telciu, şi aduc în continuare, câştigători ai concursurilor naţionale de literatură, şi vorbim despre tineri între 15 şi 20 şi ceva de ani. Mulţi îmi reproşează că îi uit pe cei peste 30 de ani, pentru că organizez concursuri numai pentru tineri. Nu îi uit, dar nu se mai încadrează la categoria debutanţi.

Rep.: -Ai pornit de acasă spre Spania. Când ai plecat aveai gânduri literare sau ai plecat cu alte gânduri?

Gelu Vlaşin: - În principal, gândul meu literar principal era să merg pe urmele lui Don Quijote. În mintea mea, Spania era Cervantes şi Don Quijote, ceea ce s-a dovedit a fi un punct de reper fals, pentru că Spania nu înseamnă doar Cervantes şi Don Quijote. Dar am mers pe urmele lui Don Quijote, am ajuns şi în Toboso, în casa Dulcineei, dar nu am găsit-o acolo, era la Bistriţa. Eu eram deja plecat în Spania când nişte prieteni de aici mi-au făcut o surpriză şi mi-au trimis nişte mostre cu „Poemele cântate”. Mai ştiam din lumea muzicii vocile care erau în vogă, dar n-am recunoscut vocea. M-am îndrăgostit de acea voce care cânta poemele mele, era emoţionant. Am întrebat cine e şi mi-au spus că e o profesoară de muzică de la Infoel. Le-am spus că vreau s-o cunosc. Am venit la Bistriţa şi am cunoscut-o pe Cristina Cornea, care a devenit Vlaşin. Recent, am sărbătorit 13 ani de la nuntă, avem doi copii – Darius şi David, David a împlinit 9 ani în iulie, iar Darius va împlini 12 ani în decembrie, două poeme spectaculoase, sunt cele mai frumoase pe care le-am putut scrie vreodată. Dar, aşa am plecat, cu gândul că merg pe urmele lui Don Quijote. Este adevărat că acolo s-a întâmplat tot felul de lucruri, că am încercat să uit de Don Quijote culegând cireşe în zona Cuenca, pe urmă am fost la cules de struguri şi am devenit chiar expert la curăţarea viei. Mă interesa Bachus şi nu ştiam foarte multe despre vin, dar am reuşit să cunosc absolut orice despre vin. Eu am plecat de aici cu Grasă de Cotnar şi Busuioacă de Bohotin, dar acolo, lucrând la cramă, la bodegă, cum spun ei, am aflat lucruri spectaculoase, că vinul se bea în funcţie de ce mănânci, că vinul dulce se bea în special la desert, de vinul sec, demisec, roşu. Am învăţat o mulţime de lucruri la faţa locului, dar am şi probat. Deci, am uitat de Don Quijote şi m-am apropiat de Bachus.

Rep.: - În Spania ai descoperit multe despre vin, dar bănuiesc că şi despre literatură. Vreau să te întreb despre literatura română din Diaspora, şi mai exact din Spania, pentru că mai apoi ai intrat într-o reţea cu toată literatura din Diaspora. Ce ai găsit când ai ajuns în Spania? Ce scriitori ai găsit acolo?

Gelu Vlaşin: - Scriitori români nu prea erau. Existau câteva asociaţii culturale care organizau evenimente culturale integrând şi câte un minirecital de poezie, dar de obicei poezie clasică din Eminescu. Am început să caut cu frenezie oameni, ca şi mine, care scriu. Am reuşit să găsesc pe unul dintre ei, pe urmă pe al doilea. Când am găsit trei oameni le-am spus să ne unim, să facem o asociaţie a scriitorilor români din Spania şi în acest fel să căutăm şi alţi români din Spania care scriu. Am înfiinţat asociaţia respectivă şi am început să ne adunăm, astfel că am ajuns la vreo 50 de oameni. E adevărat că nu toţi scriau, din fericire, pentru că dacă ar fi scris toţi cine mai venea să asculte ce scriam noi. Dar, vreo 15 dintre ei chiar au început să scrie, unii după ce am înfiinţat Cenaclul de la Madrid, Cenaclul ASARS. Am participat la cenaclu, am făcut sesiuni de scriere creativă, sesiuni de lectură, am vorbit despre critica literară, am început să aducem cărţi de critică din România, cărţi cu autori contemporani. Dar nu am adus numai cărţile, ci am adus şi autorii. L-am adus pe Claudiu Komartin, pe Cosmin Perţa, Ţupa, Vancu, Savianu, Ioan S. Pop, adică nume importante din literatura română contemporană. A venit şi Horia Gârbea, când am lansat asociaţia, un macroeveniment de la Ateneul din Madrid, cu peste 350 de oameni în sală (sală plină). Horia Gârbea pe vremea aceea era preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, acum asociaţia s-a împărţit pe domenii şi este preşedinte la poezie. La acel eveniment am invitat atât membri ai Ambasadei, cât şi ai Consulatului, ai Institutului Cultural Român. A fost un eveniment foarte important. De atunci s-au derulat o mulţime de evenimente româneşti în Spania, organizate de ASARS (Asociaţia Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania), la care am invitat atât autori români, cât şi autori spanioli, în ideea de a face o conexiuni între autorii români şi cei spanioli, să ne cunoaştem reciproc. Au fost foarte încântaţi şi am început să fim şi noi invitaţi la evenimentele lor şi treptat-treptat, odată cu apariţia editorilor români care au devenit interesaţi de scriitorii români din Spania, au început să apară şi cărţile membrilor ASARS, ba chiar doi dintre membri ai intrat şi în Uniunea Scriitorilor din România – Marin Dumitrescu şi Eugen Barz. Avem vreo şapte autori foarte buni care au publicat 2-3-4 cărţi de poezie. Am fost foarte atenţi la ce scrie fiecare, ne-am consultat reciproc, am discutat pe teme, în aşa fel încât poezia scrisă de autorii români din Spania chiar să nu fie blamabilă, să fie o poezie OK, o poezie de calitate. Nu putem avea pretenţia că sunt nişte genii acolo, că toţi scriem fenomenal, dar sunt oameni cu preocupări literare cu un fundament cultural destul de solid, care a fost consolidat pe parcurs, şi cred că am reuşit să facem o şcoală de literatură în Madrid care va merge mai departe. Până acum am ghidat de aici activitatea, până când au avut loc alegeri la ASARS, eu mi-am dat demisia, pentru că aşa mi s-a părut firesc, din calitatea de preşedinte, mi-au propus să fiu preşedinte de onoare al asociaţiei, sunt în continuare membru fondator. Preşedinte a fost ales Dragoş Cosmin Popa, iar Eugen Barz şi Sabin Mureşan vicepreşedinţi. Asociaţia merge mai departe, au avut chiar câteva prezentări de carte, dar şi evenimente culturale. Am încrederea că am lăsat asociaţia pe mâini bune şi că am reuşit să formez acolo o echipă care va duce mai departe promovarea literaturii române în spaţiul iberic.

Rep.: - Cât de greu este pentru un scriitor de limba română să se impună în Spania ? Este mai uşor să te impui în faţa cititorilor spanioli, dacă eşti tradus în spaniolă, bineînţeles, sau este mai uşor să te regăseşti acasă?

Gelu Vlaşin: - Deşi pare un paradox şi lumea spune că în occident e altceva, să ştiţi că mi-a fost destul de greu să fiu primit în comunitate literară spaniolă. Mi-au trebuit cinci ani de zile în care eu am tot bătut pe la porţi. Lumea a fost foarte amabilă, în sensul că m-au invitat să particip la evenimente în sală, cum se mai întâmplă şi aici, în România, adică să stau în sală, să urmăresc activitatea. Acolo s-a întâmplat la fel. Mi-au trebuit cinci ani în care să bat la uşi, să le spun că sunt scriitor român, eram premiat, aveam recunoaştere, dar pentru ei nu a contat. Contează doar ceea ce faci tu în breasla scriitoricească din Spania. Or, eu nu am făcut prea multe la început, astfel că cinci ani de zile m-am dus, am ascultat, am aşteptat până când într-o zi cineva mi-a spus că mă tot vede prezent şi dacă scriu. I-am spus că da, scriu. Mi-a spus să-i arăt ce scriu şi că, poate, la un eveniment cultural voi citi şi nişte poeme traduse în limba spaniolă. M-am dus şi am citit prima oară, pe urmă a doua oară şi aşa, încet-încet, după cinci ani, mi-a venit rândul. E adevărat că după ce mi-a venit rândul mi-au publicat trei cărţi la edituri foarte importante, am fost chemat la diverse festivaluri ş.a.m.d. Se pare că reîntoarcerea în România mă va costa tot aşa vreo cinci ani, pentru că văd că mă invită lumea să stau în sală. Dar, acum domnul Dâncu scoate această antologie şi sper că, după ce va circula foarte mult şi eu sper să fie foarte bine primită în România, că voi mai subţia din aceşti cinci ani.

Rep.: - Pentru că vorbeam de comunităţilor româneşti, la fel se întâmplă şi cu artiştii, din moment ce ai plecat 3-5 ani de aici se cunoaşte, publicul te uită, vin alţii care, poate, nu au aceleaşi calităţi dar sunt mai vocali. Nu au vocea, glasul, dar sunt mai vocali.

Gelu Vlaşin: - Îmi fac aşa o mea culpa, o autocritică... Îmi amintesc că atunci când lucram la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, era Iosif Naghiu preşedinte - un om extraordinar, un dramaturg foarte bun, Dumnezeu să-l ierte - şi eu eram asistentul lui – şi la un moment dat apăreau diverse manuscrise şi scrisori trimise de autori din străinătate, care acum mi se par fabuloşi – Norman Manea, Victor Stoichiţă -, nume mari, somităţi, dar ne uitam pe ele şi întrebam de unde e, în Germania, şi îl lăsam să mai aştepte. Adică, nici nu ne interesa. Ne interesa să invităm un scriitor din Satu Mare pentru că avea un festival.

Rep.: - La fel ca plicurile pe care le trimit scriitorii, poate începători, trimiţi un manuscris, dar dacă eşti un nume necunoscut, trebuie să recunoaştem, editurile, de multe ori, nu deschid plicul. Poate că este un talent, dar nu ne interesează. Ce au spus Darius şi David când au venit la Telciu? Cum le-aţi explicat?

Gelu Vlaşin: - Am avut ceva emoţii, dar ei au venit în fiecare an o lună sau două în vacanţă în România. Pentru ei era fascinant să vină din Madrid – e adevărat că stăteam acolo lângă un parc şi aveam un râu mai mult simbolic. Ieşeam acolo în parc, dar ieşeam câte o oră pe zi, dar tot timpul le spuneam să aibă grijă la trecerea de pietoni, să aibă grijă să nu îi muşte vreun câine, să nu se îndepărteze de noi, pentru că era aglomeraţie. Dar au venit în vacanţă aici, noi mai leneveam în pat dimineaţă şi ei erau cu bunicii la văcuţă, cu porcii, cu câinii, nu aveam nicio problemă. Ama făcut o reuniune de familia şi le-am dat vestea că am decis să ne întoarcem, dacă şi ei sunt de acord, definitiv în România. Au fost foarte fericiţi, cel mare, Darius, şi-a pus alarmă pe tabletă şi în fiecare zi ne teroriza cu acea alarmă, ca nu cumva să scăpăm avionul. Ei au fost extaziaţi şi sunt în continuare, sunt într-o continuă vacanţă, chiar dacă mai merg şi la şcoală, pentru că au libertatea să iasă la orice oră pentru că nu stăm lângă şosea, stăm pe un platou. Au nouă pisici, patru câini, porci, tata vrea să cumpărăm acum şi o junincă, dar toţi au nume, inclusiv găinile.

Rep.: - Mă bucur că s-au adaptat. Pornind de la ei, vreau să te întreb, copiii celor care au plecat în străinătate, născuţi în Spania, de exemplu, cum îi poţi apropia de România de limba română, dacă au şcoli acolo sau învaţă limba doar în familie? Pentru că am constatat că la mine în sat au venit copii care nu ştiu româneşte şi nu ştiu vorbi cu bunica. Mi s-a părut atât de trist că nu i-au învăţat părinţii acasă, măcar câteva cuvinte.

Gelu Vlaşin: - E tragedie acest lucru. Există nişte cursuri de limbă, cultură şi civilizaţie, am înţeles că sunt vreo 13.000 copii care s-au înscris, dar sunt peste 150.000 de copii între 0 şi 18 ani în Spania. Deci, 13.000 nu reprezintă nici 10%. De obicei, aceste cursuri se ţin o dată pe săptămână, trebuie să-i duci, părinţii de obicei n-au timp, majoritatea s-au născut în Spania şi e dureros să spun acest lucru, dar limba lor maternă este spaniola, ei vorbesc la perfecţie spaniola şi 90% din timp ei vorbesc spaniola. La şcoală, în metrou, pe autobuz, vorbesc doar spaniola, televiziunea, temele în limba spaniolă şi rămâne 10% timp în care să vorbeşti, aproape să-i obligi să vorbească în limba română. Aşa s-a întâmplat şi cu copiii mei. A trebuit să vorbim, câteodată să-i obligăm să vorbească limba română în casă. Şi acum au un accent spaniol simpatic, dar vorbesc româneşte, s-au adaptat foarte rapid aici, în România. Problema e că părinţii mai fac o greşeală foarte mare în Spania – şi văd cazuri la prieteni apropiaţi care vorbesc foarte urât despre România. Eu înţeleg că există corupţie, că televiziunile dau doar ştiri negative, astfel că românii de acolo – pentru că se uită la ce se întâmplă în România, sunt foarte interesaţi de ceea ce se întâmplă, degeaba se spune că sunt rupţi de realitate, nu sunt rupţi deloc -, sunt foarte prinşi în realitatea românească. Copiii se joacă prin casă şi îi aud pe părinţi spunând că România e o ţară de rahat, că e corupţie, că sunt nemernici politicienii, dar copilul aude, recepţionează şi tu, acestui copil căruia ani de zile îi tot prezinţi o imagine fantasmagorică despre România, îi spui după 10-15 ani că se vor întoarce în România. Vor crede că părinţii sunt nebuni, pentru că ei de 15 ani aud doar că România este o ţară de lumea a treia, cu corupţie, cu oameni care fură, cu mincinoşi. Cum îi poţi cere să se întoarcă în România. Asta e greşeala. Noi, în casă, de faţă cu copiii – deşi mai aveam şi noi micile noastre refulări – mereu am vorbit despre România la superlativ, pentru că România e o ţară frumoasă, are oameni valoroşi. Este adevărat, orice pădure are şi uscături, dar nu punem asta în primul plan, nu vorbim de rău România. România este frumoasă, le-am şi demonstrat copiilor acest lucru. I-am dus în România în pădure, i-am dus la râu să vadă peştii, i-am dus la rude, la bunici ca să vadă că sunt nişte oameni deosebiţi. Ei s-au îndrăgostit de România. Mi-au spus că vor să cunoască mai multe lucruri despre România. Asta trebuie să facă românii care sunt plecaţi în străinătate, să nu uite că au plecat dintr-o Românie frumoasă. Că are şi oameni care fac lucruri rele, că nu sunt mulţumiţi de politicieni, e adevărat, dar să nu generalizăm, să nu dăm vina pe România, să dăm vina punctual pe oamenii care sunt de vină, dar România rămâne în continuare frumoasă, e ţara noastră.

Rep.: - Aşa este. Mă bucur că spui acest lucru. O comparaţie, şcoala în Spania şi şcoala în România. Copiii voştri au fost la şcoală şi în Spania, iar acum merg aici. Cum a fost acomodarea, după ce au venit acasă?

Gelu Vlaşin: - Pentru ei a fost destul de simplu. Şi le spun românilor care sunt în străinătate să nu-şi facă probleme că, vezi Doamne, în România învăţământul este la pământ, aşa cum ne este zugrăvit. Nu este aşa. Copiii mei merg la Telciu la şcoală. Lumea m-a întrebat dacă nu-i duc la Năsăud, la Bistriţa. Nu. La Telciu am făcut şi eu şcoala, din păcate acum nu mai există acea şcoală. Copiii mei coboară în stradă pe drumul de ţară, vine microbuzul care e pus la dispoziţie de Primărie, sunt două microbuze, şi sunt duşi şi aduşi de la şcoală. Profesorii sunt minunaţi. Eu chiar i-am cunoscut personal, majoritatea sunt foarte tineri, foarte bine pregătiţi, nişte oameni deosebiţi. M-am dus în clasă tocmai pentru a vedea cum reacţionează copii când vor vedea diferenţa dintre clasa din Telciu şi cea din Madrid. O spun cu mâna pe inimă, clasa din Telciu arată mai bine decât sala de clasă unde copiii învăţau la Madrid, în Capitală. Deci, se poate. S-au integrat perfect, ba chiar au note mai bune decât în Spania. Darius la un moment dat mi-a spus că are 11 note de 10. Nu a avut niciodată atât de multe note de 10 în Spania. David, la fel. Culmea, deşi sunt pasionaţi de muzică şi literatură - Darius chiar a scris în antologia literară a şcolii Colegiului din Madrid o povestioară fabuloasă, zic eu, se apucă direct de proză şi va avea succes mai mare decât noi, cei care scriem poezie, iar cel mic o moşteneşte pe mama sa, cântă la pian, cântă dimineaţa, seara, la masă, la duş – totuşi, sunt foarte buni la matematică, le place matematica teribil. Se descurcă foarte bine cu cifrele, ceea ce e un atu, să fii pasionat de cultură, artă, literatură şi să fii şi foarte bun la matematică.

Rep.: - Să vorbim puţin şi despre revista „Kryton”.

Gelu Vlaşin: - Revista Kryton s-a născut din iniţiativa unui jurnalist, prieten de-al meu – Cornel Drinovan. Ne-am întâlnit şi mi-a propus să scoatem o revistă literară la Madrid. El a lucrat şi la ziarul „Român în lume”, şi la „Occident românesc”, la un moment dat am scos şi o revistă „Origini româneşti” acum mai bine de zece ani, care a ajuns la un tiraj de 100.000 exemplare, astfel că am scos şi o revistă culturală, pentru că cealaltă era mai degrabă socio-culturală, axată mai mult pe publicitate, pentru că trebuia să trăiască şi revista din ceva. Am vrut ca această revistă să fie strict culturală şi de calitate. Chiar de la primul număr am vorbit cu doamna ambasador Dancău în Regatul Spaniei care ne-a făcut o declaraţie în favoarea lecturii şi a apariţiei revistei, cu Maria Pop, director al Institutului Cultural Român din Madrid, Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, Magda Cârneci care pe atunci era preşedinte PEN România şi am ales să publicăm doar autori care au deva de spus prin textele lor literare. Am făcut o selecţie foarte bună. În Consiliul editorial avem oameni deosebiţi – Chris Tănăsescu din Canada, Mario Castro – Suedia, Enrique Nogueras – Spania, Robert Şerban – România, Angela Nache Mamier – Franţa, Adrian Grauenfels – Israel şi Bogdan Suceavă din SUA. Dacă tot am zis că nu facem rabat de la calitate, dacă vrem să avem o revistă etalon, nu doar în Spania ci şi în Diaspora, atunci trebuie să ţinem ştacheta sus.

Rep.: - Revista va merge mai departe. Nu?

Gelu Vlaşin: - Sigur.

Rep.: - Ce îţi propui pe partea literară? Ştiu că te-ai implicat şi în politică pentru că îţi doreşti să fie bine în această ţară. Pe partea literară, ce planuri ai? Ştiu că pregăteşti ceva – pentru că mereu ai fost vocea românului auzită, şi în Spania, ai fost prezent şi la tribuna Parlamentului, peste tot.

Gelu Vlaşin: - Şi la Telciu, dar şi la Bistriţa – nu vă dau foarte multe detalii pentru că vreau să fie o surpriză – pentru oraşul Bistriţa, voi pregăti nişte evenimente deosebite. Nu vreau să mă intersectez cu oameni care sunt deja manageri culturali şi organizează evenimente culturale deosebite la Bistriţa, dar vin cu ceva specific şi vreau să fac o activitate culturală – pentru că nu vreau să plec de la Telciu, restul le voi face acolo. La Telciu, mi-am cumpărat un teren de vreo 40 de ari în spatele casei şi am plantat mure, zmeură şi coacăze. Sunt agro-poet şi voi face agropoezie. Voi invita poeţii să recite acolo, în mijlocul plantaţiei de mure, casa de poezie o voi muta în plantaţie şi acolo vom face evenimentele literare.

Rep.: - Un loc unic. Doar tu te-ai gândit la asta, să organizezi evenimente într-o grădină atât de frumoasă. Te felicit şi te rog să ne prezinţi o poezie scurtă ca mesaj de încheiere.

Gelu Vlaşin: - Poezia „Mâna”: „mâna care doarme / care adoarme/ care hrăneşte / mâna mea / cea de toate zilele / care scrie /care-mi zugrăveşte chipul/ mă osteneşte / mă odihneşte / mă dojeneşte/ mâna mea / fără de care /trupul ar fi o simplă salcie /la marginea timpului/ iată mâna mea /ţi-o dărui …”
Vă mulţumesc.