( Interviu) Ion Mureşan: Să relocuim cetatea cultural

               - La Editura Charmides a apărut „Indulgenţe”, publicistică semnată de Ion Mureşan. Vă felicit pentru acest volum de atitudine, clar, metaforic. Vreau să-mi spuneţi câteva cuvinte din atelierul conceperii acestei cărţi.

               - În primul rând, se datorează stării de pandemie, stării de boală generalizată, ca să zic aşa, şi care ne-a obligat să stăm în casă. Poţi să stai în casă şi să te uiţi la pereţi, dar trebuie să te uiţi în interior. Eu am căutat să fac ceva. Irina Petraş spunea că izolarea nu intră în definiţia culturii, că biografia începe atunci când te recunoaşte celălalt. Şi tot ea punea o întrebare foarte gravă: „Ce face scriitorul când la capătul textului său nu-l aşteaptă nimeni, când nu găseşte pe nimeni care să-l primească?” Atunci începe greutatea pentru scriitor. Eu am încercat să trec peste această perioadă privind în urmă, pentru că am avut o vreme foarte lungă de activitate publicistică. După 1990, Alexandru Vlad mă întreba ce facem, dacă stăm şi ne uităm cum se bate lupul cu mielul şi nu este clar cu cine ţinem, iar noi stăm în tribună, şi doar privim la arenă? Noi avem cel mai mare acces, o cale legală către cuvânt şi vom fi cei mai crezuţi pentru că ştim să mânuim cuvintele limbii române, ştim să ne facem înţeleşi, ştim să comunicăm. Sigur, am vreo 15 ani de publicistică, zi de zi am scris la toate ziarele transilvane, la „Transilvania Jurnal”, la „Evenimentul zilei de Transilvania”, la „Foaia transilvană”, la „Mesagerul Transilvan”, aveam rubrici zilnice chiar, o vreme, şi editoriale. Şi atunci am zis să nu le las în urmă, pentru că le purtam în spate oarecum nerezolvate. În multe din ele nici nu mai ştiam ce scrisesem şi care mai rezistă din ele, pentru că activitatea ziaristică te face oarecum şi melancolic. Am vorbit despre evenimente, personaje, personalităţi care acum nu mai sunt, care au rămas doar nişte umbre pe pânza vremii, cum spunea Eminescu. Am încercat să le adun. Am căutat prin biblioteci, prin ziarele pe care le aveam, prin calculatoare, am încercat să le dau, cât de cât, măcar unui eşantion dintre ele, o coerenţă şi o faţă ca să se poată întâlni cu cititorul.  Am lucrat şi de aici a venit această carte – „Indulgenţe”.

               - Pornind de la proiectul Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor – „Scriitorul şi lumea”, cât de ascultat mai este scriitorul în cetatea de astăzi, câtă valoare mai are cuvântul lui într-o lume în care limba română este din ce în ce mai pocită, începând chiar de la tribunele administrativo-politice. Ce valoare mai are cuvântul? Ce valoare mai are limba română şi literatura?

                - Sunt valori nemuritoare, până la urmă. Nici noi nu putem trăi fără scriitor, dar nici scriitorul nu poate trăi fără noi. El de fapt îşi caută partea lui coerentă, fluidă, care curge, care se încheagă în scrierile literare sau în scrierile publicistice ale scriitorului. Scriitorul are un rol foarte mare şi acum, şi anume de a sta de veghe la limba română, cum spune o sintagmă deja celebră. Scriitorul trebuie să-l facă pe cititor, pe cel care-l aşteaptă la capătul textului,  să vadă, să-şi clarifice el însuşi, să-şi pună în propoziţii ideile care, de multe ori, sunt confuze, la fel cum confuză e lumea şi societatea românească de azi. Aşa că, are un rol foarte important. Noi trebuie să începem, după această perioadă, care sper că se va termina până la urmă, să relocuim cetatea cultural, pentru că scriitorul, fără recunoaşterea celuilalt, fără să întâlnească cititorul, nu mai are nicio biografie, i se şterge viaţa din urmă, i se şterge toată activitatea dacă nu se întâlneşte cu cititorul. Sigur că e foarte important.

               - Cum ne putem întâlni în pandemie? Cum se pot întâlni scriitorii, în cenaclu în pandemie?

               - Ne putem întâlni pe cale online cu ceilalţi scriitori. La cenaclul Universităţii „Babeșam organizat întâlniri, în curând vom scoate o antologie – „Ieşirea din carantină, intrarea în literatură”, dar am organizat şi un concurs – „Omul asimptomatic” – la care am avut surpriza să am peste 100 de participanţi din toate colţurile României, dar şi din Suedia, Italia sau Statele Unite. A fost o surpriză şi o bucurie să vezi că am reuşit să oferim zece premii. Sunt texte care rezistă, texte bune. Sigur, acum cenaclul nu-l mai putem ţine faţă-n faţă, dar îl ţinem online. Dar până când ne-a venit mintea la cap şi am văzut că putem face asta a trecut ceva timp. Sigur, până la urmă, online-ul are şi un avantaj la cenaclu, pentru că texte le sunt trimise înainte de cei care le citesc, iar cei care vor să participe le citesc şi pot comenta mult mai avizat şi aplicat.

               - Cât de importante sunt editurile şi de ce rămâneţi consecvent Editurii Charmides?

                - Editurile sunt foarte importante pentru că, până la urmă, ele sunt rampele de lansare ale scriitorului, deşi, în această perioadă, editurile nu o duc tocmai bine, pentru că vizitele la librării s-au rărit, nu încap toţi scriitorii, lansări de carte nu se mai fac, pentru că e interzis să fie mulţi în acelaşi loc, fără măşti, şi nu rişti să faci un eveniment şi să vină poliţia să te amendeze pentru că ai lansat o carte. Sigur, se fac şi lansări de carte online, dar una e să vezi cititorul concret, cititorul viu în faţa ta, care îţi pune întrebări, care te priveşte în ochi şi ştii că el este cititorul tău. Fie că sunt mulţi, puţini, dar întâlnirea cu oamenii este foarte-foarte importantă, cu omul viu şi omul concret. De ce sunt eu autor Charmides? Pentru că am scos cărţi la ei, mi-a plăcut, iar destinul lor a fost unul fericit. Cărţile de aici au avut ecouri pe care le meritau, aş zice eu, dar şi pentru că mă împac cât se poate de bine cu prietenul meu vechi, domnul Gavrilă Ţărmure.

               - Vă mulţumim. Sănătate şi aşteptăm să ne vedem şi faţă-n faţă, să ne bucurăm şi de o lansare a cărţii dumneavoastră.

               - Mulţumesc şi eu.

Menuț Maximinian