Gavril Ţărmure, manager Editura Charmides: Dacă ai autori buni şi rezultatele sunt pe măsură

                - La ce mai sunt bune cărţile astăzi, domnule Gavril Ţărmure ?  Iată, s-a  împlinit  un an de pandemie, de când un musafir nepoftit a venit în viaţa noastră şi care ne-a ţinut o perioadă închişi în case. Unii au profitat de acest fapt şi au pus mâna pe câte o carte. Cum să selectăm ceea ce citim în această „mare” de cărţi în care fiecare poate să publice ceea ce vrea?

                - Apropo de musafirul nepoftit. Ştiţi că într-un cântec de-al lui Shakespeare este o expresie: „Musafirul nepoftit abia când pleacă e binevenit”. Cu toţii aşteptăm să treacă această perioadă care a generat o confuzie cvasigenerală, o stare total inconfortabilă, nu ştii cum să conferi coerenţă unui proiect, nu ştii cum să porneşti pentru că te împiedici din nou, eşti oprit, trebuie să te supui, de bună dreptate, unor reguli, uneori stricte, ca să nu agravezi situaţia care oricum este nedorită. Acum, toate lucrurile se desfăşoară, după cum observăm, ori cu frâna de mână trasă sau cu roata împiedicată, cum se spune la noi, la sat. Aşteptăm să treacă şi, sigur, ne găsim de lucru în această perioadă sau încercăm să ne facem treaba adaptându-ne la situaţia dată, la situaţia nedorită venită pe capul nostru, al tuturor.

                - Se pare că îi prieşte aici acestui musafir pentru că are din ce în ce mai multe rădăcini şi tulpini şi nu se lasă dus din viaţa noastră.

                - Da, îi convine să încurce oamenii. Cam ăsta e sensul lui existenţial. Apropo de lectură şi pandemie.  La foarte mulţi dintre noi, pasiunea lecturii s-a instaurat înainte de de a exista pandemia, încă de când eram copii. Eu, când eram copil, eram necăjit că nu am suficient timp pentru lectură, pentru că, dacă eram în vacanţă trebuia să particip la tot felul de munci ale satului, ale familiei mele, dacă eram la şcoală, la internat, pe lângă partea de cultură generală, noi aveam foarte mult de studiat la instrumentul pe care l-am abordat sau la alte instrumente adiacente acestei specializări. Acum, sigur, reluăm foarte multe lecturi şi, prin acest fel, după părerea mea, îţi formezi gustul. În literatură, ca de altfel, în general în cultură, gustul este esenţial, este aproape totul. Pentru că, după principiul zicerii populare „Spune-mi cu cine te întâlneşti, ca să-ţi spun cine eşti”, „Spune-mi ce citeşti, ca să-ţi spun cine eşti”, „Spune-mi ce muzică asculţi, ca să-mi dau seama cu cine am de-a face”, aşa că, toate aceste pasiuni, toate acestei idei de a-ţi cultiva gustul duc la consolidarea unei identităţi, la formarea unei personalităţi mai mult sau mai puţin puternice sau relevante.

                - Şi se face în timp. Am înţeles că nu credeţi în cititorii de ocazie, care doar odată,  la nu ştiu câţi ani, citesc o carte. Trebuie să fii constant.

                - Trebuie să fii constant ca să-ţi faci o idee despre ce citeşti, despre ce vrei. Dacă citeşti o carte de poezie la 3 ani, nu cred că poţi să consolidezi un gust sau să-ţi satisfaci un gust pentru poezie sau pentru literatură, în general. De aceea, este bine, dacă se poate, să ai o consecvenţă în această pasiune, în această îndeletnicire.  Când l-am cunoscut pe marele prozator Nicolae Breban, vorbeam despre poezie, vorbeam despre proză. În general, cu el se vorbeşte despre literatura română, despre poeţi români, despre prozatori români. El are o obsesie a edificiului monumental, el speră, nutreşte că vor mai fi prozatori în România care au această vocaţie a simfonicului, adică să scrii cărţi, pagini multe, să fie construcţii precum piramidele, dacă se poate. De aceea, vedeţi că romanele lui, aproape toate au multe pagini – de la 400-500 de pagini în sus sau şi mai multe în unele cazuri. Cum e la noi în Bistrița, prozatorul Alexandru Uiuiu, în „Ţara ascunsă” are peste 1000 de pagini în cele două volume. Să scrii atât de mult, chiar şi sub aspect cantitativ este un efort considerabil. Sunt însă şi scriitori care au ambiţia să scrie cât mai puţin şi mai puternic. Este cazul poetului Ion Mureşan, de exemplu, la care eu nu cred că ai ce arunca din poeziile lui, că ai ce arunca din prozele lui. Am avut onoarea şi bucuria să editez o carte de publicistică  Ion Mureşan. Şi articolele pe care el le-a scris de-a lungul timpului în presa cotidiană, în diverse publicaţii – Evenimentul Zilei, Transilvania Jurnal, şi multe altele – toate par poeme în proză, mai mici sau mai mari. Totul este scris, totul este rostit cu har. Aici se vede talentul pe care un om îl are sau nu-l are, pentru că există şi foarte multă maculatură. Ion Mureşan niciodată nu a vrut să scrie mult. Cărţile lui de poezie sunt destul de subţiri, dar extrem de puternice. Ioan Groşan avea o poveste despre o întâmplare petrecută în casa lui, împreună cu un bun prieten al lui Ion Mureşan, un înaintaş al lui, poetul Virgil Mazilescu. Acesta considera că, după el, cei mai importanţi poeţi care vin tare din spate după el, sunt Ion Romoşan şi Petru Mureşan – le inversase prenumele la cei doi. El a citit un poem din „Cartea de iarnă” pe vremea aceea şi se mira cum de-a putut să scrie cineva atât de puternic, atât de expresiv, atât de convingător. Şi a luat cărţulia aceea, „Cartea de iarnă” şi a aruncat-o, într-un gest de furie, simpatie, pe geamul de la apartamentul unde stătea Ioan Groşan. Această carte subţire a tăiat cele două geamuri, a făcut o fantă, nu a căzut toată sticla, şi s-a dus, de la etajul şapte, unde stătea Groşan, până jos în ploaie şi noroi. Întâmplarea s-a petrecut undeva în luna noiembrie, era o vreme foarte urâtă. Pe urmă l-a pus să i-o aducă, pentru că nu se mai găsea. A adus-o plină de noroi, a şters-o de sacou şi i-a dat-o înapoi. Ion Mureşan este relevant în ceea ce priveşte poezia, prin această pasiune de a scrie puţin şi esenţial, la fel cum Ioan Groşan este relevant în ceea ce priveşte proza, deşi are şi scrieri mai ample, mai lungi, mai de anvergură. Breban, care miza pe Groşan, îi purta un soi de pică că nu este suficient de conştiincios, de harnic, pentru că după ce talent are ar fi trebuit să scrie cărţi imense de proză. Îl considera un soi de urmaş al lui. Groşan oricum este genial, chiar dacă nu scrie cărţi foarte groase, cum ar dori domnul Breban.

               - Este o plăcere să-l asculţi pe domnul Breban şi în conferinţele pe care le are. L-am întâlnit de câteva ori la revista „Tribuna”, la Cluj. Revenim la Editura Charmides.

               - Am alături de mine pe scriitorii Dan Coman,  Marin Mălaicu Hondrari şi Alexandru Uiuiu, dar şi pe poetul Ion Mureşan sau alţi apropiaţi pe care-i consult care îmi fac câte o ofertă, cum ar fi de exemplu criticul Alexandru Cistelecan. O editură care are autori precum Ion Mureşan, regretatul Alexandru Vlad, Ioan Groşan, Vasile Gogea, Radu Ţuculescu şi alţii, sau poeţi mai tineri, în plină forţă şi vigoare,  se bucură de succes şi de apreciere. Ce-i drept, nu am acceptat să se publice orice la Editura Charmides.

               - „Observatorul cultural” a editat un supliment în care se vorbeşte despre comunicarea cu cititorii şi promovarea cărţilor. Întrebarea este: câtă lume mai citeşte? S-a făcut un top, şi este trist faptul că suntem pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte achiziţionarea cărţilor. Chiar aşa este?

                - Cred că da. Trebuie să recunoaştem că se cumpără puţine cărţi. Până acum un an-doi, nu am scos nicio carte de poezie, chiar dacă se spune că poezia se citeşte mai puţin, sub un tiraj de 300 de cărţi. Acum am început să scoatem şi 200 de exemplare, adică ne acomodăm la situaţie. Pe de altă parte, editurile nu sunt absolut deloc încurajate, cultura scrisă, literatura română contemporană nu este absolut deloc susţinută. Editura Charmides, ca şi alte câteva edituri, sunt printre „ultimii mohicani” care mai editează poezie şi o fac dintr-o dragoste foarte mare pentru poezie, pentru carte în general, dar nu suntem ajutaţi nici măcar de cei care ar trebui şi ar putea să ne ajute, şi mă refer la biblioteci. De exemplu, în Spania există o lege care prevede ca din orice carte apărută, măcar un exemplar să fie achiziţionat de o bibliotecă publică. La noi sunt foarte multe biblioteci judeţene care nu achizionează nicio carte. Da, dăruieşti cărţile scrise bibliotecilor pentru a intra în fondul Bibliotecii Naţionale, dar trebuie să şi cumpere cineva. O bibliotecă trebuie să dea exemplu, trebuie să fie dotată cu absolut tot ce apare, iar cititorii să-şi pună în uz discernământul şi să spună dacă este o carte proastă sau bună. Nu sunt promotorul ideii de a se achiziţiona tot felul de maculaturi. Dar asta e lumea, scriitori sunt şi buni, şi mai slăbuţi, ca într-o familie, cum zicea mama lui Liviu Rebreanu, „în viaţa mea mi-a fost dat să dau naştere la foarte multe capete, unele mai luminate, altele mai uşurele”. Dacă în aceeaşi familiei sunt oameni foarte dotaţi, geniali, ca de exemplu Liviu Rebreanu, iar ceilalţi fraţi ai lui au fost mai modeşti sau chiar mai rău decât atât, vă daţi seama că şi la cărţi situaţia este amestecată. Dar aceste edituri trebuie susţinute de cineva. Altfel, se desfiinţează şi trebuie s-o iei de la capăt. Pentru că, dacă toţi editorii ar trebuie să aibă o atitudine corectă şi normală, atunci nu ar mai scoate cărţi. Cum toată lumea este atentă la ideea dacă faci un lucru rentabil sau nu, pentru că până la urmă şi acesta este un aspect, fie ai sponsori, fie ai subvenţii, iar dacă nu ai nimic este cu atât mai rău şi mai greu. Din fericire noi, ca editură, supravieţuim. Chiar dacă Editura Charmides are atâtea premii regionale, naţionale, internaţionale ai zice că se bucură de o susţinere economică colosală, or nici editura noastră, ca şi altele, nu sunt susţinute de cei care ar trebui s-o facă. Dar trebuie s-o faci, pentru că altfel pui sub semnul întrebării existenţa cărţilor. Or, fără cărţi, fără cultură ce face un popor? Oricum, nu ne putem lăuda că avem din coşul economiei României un coeficient foarte ridicat pentru consum cultural. Avem cât avem. Dar dacă nu suntem atenţi şi acesta se micşorează şi dispare. Şi atunci vom fi copleşiţi de lucrurile comerciale şi fără relevanţă, lucruri care te stimulează în comoditate culturală şi intelectuală permanentă şi ajungem să fim din ce în ce mai plăpânzi în ceea ce priveşte nivelul cultural.

                - Aţi călătorit foarte mult şi în Europa, şi peste Ocean, peste tot aţi văzut tinerii cu cărţi în mână. Şi la metrou, şi pe bănci. La noi, cum am putea să promovăm cartea ?

               - Marketingul este extrem de important în reuşita vânzării oricărui produs, deci şi în ceea ce priveşte cartea. După opinia mea, statul ar trebui să fie mai atent cu producţia şi cu distribuţia de carte. Sigur că noi acum suntem în capitalism, ne-am dorit acest lucru, iar în general, în ceea ce priveşte orice produs cultural, artistic, indiferent că este pictură, sculptură, carte, muzică, sunt lăsate cam la coada oricărei preocupări. Dar nici să le abandonezi de tot. Pentru că cineva trebuie să susţină lucrurile. Aceste lucruri se validează în timp. Ideea de a avea un anumit coeficient din PIB, din tot ce se întâmplă în plan economic şi social în România este salvatoare. Pentru că dacă laşi să se descurce singur un creator, poate că unul răzbeşte, dar noi trebuie să avem de unde alege, ca într-o grădină cu foarte multe plante şi flori, unde una este peste toate celelalte, este floarea florilor. Dar se întâmplă ca „floarea florilor” să nu aibă acelaşi efect şi acelaşi mediu. Criticul Petru Poantă avea o expresie, la un festival literar: „Mă, foarte mulţi mediocri aici, nu ştiu ce caut aici, nu trebuia să vin. Nu trebuie să te supere, să te îngrijoreze, pentru că aceştia sunt compostul pentru ceilalţi. Pentru că dintre aceştia este unul trimis, ca o săgeată, în atenţia celorlalţi. Dacă ar fi numai unul, şi dacă e slab pare bun”. Lasă să fie acest mediu, din care unul străluceşte, izvorăşte, ţâşneşte, ca şi aisbergurile şi fântânile arteziene. Este un şuvoi mai mare, iar celelalte mai mici, lângă el. Dar trebuie să fie. Dacă dezinteresul este constatat şi acest dezinteres este parcă propus de cei care ar trebui să se ocupe de această problemă, ai aibă grijă, o privire atentă şi chiar o anumită gingăşie în plan cultural, atunci lucrurile nu vor merge bine. Încet-încet, o să coborâm ştacheta, vom coborî şi preocuparea, iar revistele de specialitate o să facă, prin sondaj, constatarea că în România există cel mai mic interes pentru citit. România era o ţară, prin excelenţă, culturală. Pentru că România, fiind o naţiune tânără, viguroasă, o naţiune talentată este, în acelaşi timp, şi o naţiune foarte puternică. Acum este vremea ei, acum ar trebui să dea lumii cât mai multe mostre de genialitate.

          - Vă mulţumesc. Un an rodnic, cu mulţi cititori pentru cărţile Editurii Charmides.

Menuț Maximinian