Între „Nostalgii” şi „Nelinişti” –lirica prof. Mircea Daroşi

Între miile de definiri ce s-au dat trecerii noastre prin lume, probabil că această aserţiune de mai sus ar fi una din cele mai exacte pentru a releva un sfârşit de toamnă, al cărei soare îşi grăbeşte asfinţirea. Fără a se lăsa copleşit de realitatea deloc încurajatoare, profesorul de Limbă naţională din ţinuturile năsăudene este un constatativ căruia melancoliile, mâhnirile interioare ireversibile contrastează cu frumuseţea lumii ce vrea să-i contrazică presimţirile. Nu astronautul L Armstrong „Omul –această fiinţă neliniştită?
Voluml de poezii „Nisipul din clepsidră” (Ed. Mesagerul, 2015) are tocmai aceste două părţi componente din titlu: „Nostalgii” şi „Nelinişti”. Cea dintâi parte este de factură clasică, supusă constrângătoarelor reguli prozodice, dar avem aici în mod vizibil un profesor specializat şi pentru aceasta merită toate felicitările. „Dansul” cuvintelor nu are greşeli, vocabulele nu se calcă pe bombeuri, ritmurile nu se rup, rezultând o cantabilitate ce vine de la un meşter al cuvintelor, cerinţă imperativă pentru orice poet care se vrea mare şi cu şansa de a dăinui.
Mircea Daroşi se defineşte adeseori pe sine în această primă arte a volumului cu deosebire ca slujitor la altarul Limbii române, ca un dăruitor de lumină pentru generaţii, ca un formator de oameni:
„N-am decât vise,Doamne, sunt sărac
Şi niciodată n-am avut de toate.
Mi-ai dat lumina cărţii s-o împart
La cei ce vor s-o ducă mai departe.”
(Nu spunea Bernard Shaw că „ Viaţa se aseamnănă cu o grozavă alergare în care atleţii îşi dau cu grăbire făcliile unii altora”?)
„Sunt fericit că visul mi-a-nflorit
La vărsta când se-ntorc cocorii Şi am ajuns –aşa cum mi-a fost dat-
Să ard o clipă pe altarul şcolii.
...............................................
Mă regăsesc în rubrica dintâi
Şi catalogul parcă-l ţin în mână,
În care pun azi notele în gând
Pentru Măria sa Limba română”
(Dascălul)
Instrumentul graiului este cuvântul şi poetul din Ţara Grănicerlor îi ridică un templu, definindu-i puterea, divinitatea, măreţia şi frumuseţea. alăturându-se multor confraţi care au făcut-o cu strălucire: greci şi latini, renascentiştii, iar la noi un Emnescu, Victor Eftimu, Vlahuţă.
„Cuvântul e tezaur de lumină
Când este spus cu rost şi cumpătat.
În el este puterea cea divină
Şi frumseţea gândului curat.

Pe soclul lui se-nalţă piramide
Şi temple de iubire şi de dor,
Când adevărul tainc le deschide
Şi ne zâmbeşte gândul ziditor.

Mi-e foame de cuvânt ca şi de pâine
Şi la altarul lui mă-mpărtăşeşc.
Cu darul sfânt mă voi hrăni şi mâine
Şi azi în poezie îl cinstesc.”
(Puterea cuvântului)
„Cuvintele sunt toat-averea mea /Şi-oriunde merg le iau cu mine / Le pun pe cerul meu de dor / În loc de stele ş de pâine.” (Tezaur)
Critica literară de cea ma exigentă factură va constata că orfica lui Mircea Daroşi distilează cu grandoare existenţa umană în metafore pline de strălucire, insolite. Imaginile ruralului sunt pline de inedit, convingându-ne că frumseţea cerului şi pământului sunt sempiterne, chiar dacă ne-au părut definitiv cunoscute: „Sub streaşia nopţii stă satul pitit / Şi Luna îşi varsă argitl din corn, / Doar Someşul curge cu val liniştit / Şi leagănă visele dulcelui somn”/:::/ E totul cuminte sub bolta senină / Şi-n linştea clară precum e cuvântul, / Doar el, talpa ţării, la cer se închină / Şi-n somn îşi sărută cu sete pământul.”(Noapte peste sat) În ansamblu, avem o sinteză orfică de Heliade, Coşbuc şi Rebreanu. Stihuirea metaforică exilează banalul: „O zi se aşteaptă, căci alta s-a dus / Stă neodihna în palme săpată / Şi cheamă cocoşii să cânte în zori...”(idem, ibidem)
Volumul, în integraliatea sa, este eclectic privind tematica: iubirea, universul famlial, anii târzii („Însă anii, ca şi-o haină / Se-nvechesc la vremea lor, / Tremură în glas vorbirea / Şi durerile-şi fac loc.”), peisagistica naţională şi orientală în scânteietoarele imagini din „Albastru de Bahrein:”: „E-atât de-albastru cerul / Şi e la fel şi marea / Că pare-o călimară / Imensă cât e zarea. / :::/ De sus îşi trag culoarea / Moscheile albastre / Şi viaţa e un lujer / Întins mereu spre astre...”./.../ ”Şi soarele-i albastru / Când spre apus se duce / Iar marea ţine-n braţe / Oraşul să se culce.”
Ca să începem cu cele trei cuvinte preferate ale doamnei ex-primministru a Marii Britanii, Margaret Thatcher („doamna de fier”), vom spune şi noi: „ Nu, nu, nu!”. Nici Macedonski, nici poeţii belgieni sau francezi de ieri şi de azi n-au creionat mai bine azurul unor spaţii terestre şi marine exotice.
Partea a doua a volumului conţine 33 de micropoeme albe, fără constrângerile versului clasic, sub titlul de „Nelinişti”. Dacă nostalgiile din prima parte sunt certe ca simţire, partea succedantă nu acoperă majoritar subtitulatura. Avem cu deosebire sentimentele unui om care priveşte prin anii trecuţi (nu „cu mânie”, cum spunea John Steinbeck), ci cu satisfacţie, regretând doar fulguranţa, perisabilitateao celor trecute şi condensate într-o prelungă meditatţie existenţială: „Femeia / Mi-a luat numele Ca pe un dar / Şi s-a semnat /Pe foia inimii / Cu semnul credinţei./.../ Amândoi /Am pus pecetea / Legământului divin / Şi am simţit / Mirul tainei / Ca un fior / De aleasă fericire” (Lgământ);
„Am conjugat bucuriile la toate timpurile / Şi le-am pus în fereastra dimineţii / Să soarbă lumina fiecărui început.” /.../ „şi m-am convins / Că viaţa/ E mereu/ În litigiu / Cu veşnicia.” (Viaţa caun litigiu)
Lirica lui Mircea Daroşi nu e niciodată prizonieră unor criptări hipermoderne, fiind perfect decelabilă chiar neiniţiatului.
La baza construcţiilor poetice, năsăudo-neposanul MD pune de obicei o idee, care -distilată în cadenţa versului alb- dă o structură coerentă.
Una din multele şi impresionantele sale poezii, excepţională chiar, este „IISUS în vis”: („Az-noapte IISUS mi-a intrat în celulă,/ O, ce înalt şi ce trist era Crist!...” –versifica Nichifor Crainic.)
„Azi noapte te-am văzut cum te urcai
Pe Golgota cea grea şi-mpovărată
Cu trupu-nsângerat şi istovit
Dar n-ai vărsat o lacrimă o dată

N-ai plâns când fără milă te loveau
Şi nici când Te-njurau cu vorba dură.
Povara crucii Te-apăsa din greu
Şi de la margini te priveau cu ură

Când apă le-ai cerut, ţi-audat oţet
Să-ţi potolească setea-nfierbântată
.......................................................

Şi cuiele muşcaudin carnea ta
Când te-au suit pe gruce fără vină,
Patru piroane ţi-autrecut prin os
Şi-n loc de lacrimi ai vărsat lumină”

„Nu, nu, nu!” Nu e deloc mai prejos fiul de grăniceri năsăudeni decât Paul Caudel, Lamartine, Traian Dorz, Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu. Cel puţin aici! Ar fi o şansă cultivarea acestei filiere aurifere.
Mircea Daroşi va găsi negreşit ecou în inimile tuturor dascălilor de toate gradele şi nu numai, căci toţi „coborâm spre soare-apune.” („Devenim înţelepţi numai când ne dăm seama că suntem muritori”- cugeta Marin Preda)
Melancolia poetului este mai profundă decât o arată versul, fără a fi totuşi devastatoare. Starea de creştin lasă totuşi în subterane certitudinea că optimismul e recuperabil. Doar că poetul nu priveşte dincolo de porţile ce duc la frumuseţile eterne cereşti, oprindu-se fascinat de perspectiva vesperalului. (Nici Eminescu nu privea dincolo, ci totul se termină fatal, cu mormântul, cu sepulcrul: „Va geme de patimi (Al mării aspru cânt,/ Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi.”).
Prezenţa perspectivei spaţiale dă calitate actului artistic şi în artele plastice, iar prezenţa perspectivei spirituale poate înaripa lirismul, marcându-i originalitatea.
Stihuirea profesorului Mircea Daroşi poartă în subsidiar un impresionism, ţinta lui fiind sensibilitatea noastră, născând impresia că „vorbeşte înseşi inimilor noastre”- cum se exprima fericit britanicul H. G. Wells. Această potenţialitate a liricii este şi semnul sigur alartei, căci nu formele contează, ci capacitatea de iradiere a eului. Autorul , care a primit câteva premii pentru acest volum, merită afectuoase felicitări.
Pe ansamblu, totalizând, orfica poetului profesor din ţinuturile năsăudene se integrează acelor cărţi despre care vorbea Zorba grecul cu americanul sosit pe insulă:
„ - Despre ce vorbesc cărţile pe care văd mereu că le citeşti? Pentru ce trăim în lume??
-Ele vorbesc despre zbuciumul oamenilor care nu pot răspunde la întrebarea ta.”