Ioan-Aurel Pop: Cultura națională și Eminescu

Culturile continentului european ar trebui să se bucure – mai ales după fondarea Uniunii Europene – de un statut echivalent și de cunoaștere generală, fără nicio discriminare. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă și nu din cauză că ar exista culturi superioare și inferioare, ci pentru că intervin bariera limbii, dar și anumite prejudecăți perpetuate în timp. Ba, unii „analiști” contemporani ar vrea să statueze, inclusiv prin decizii luate de forurile de la Bruxelles și Strasbourg, o cultură europeană, anihilând culturile specifice popoarelor bătrânului continent. Or, un asemenea demers este iluzoriu, în primul rând pentru că creația spirituală a unui popor, elaborată în timp îndelungat, în împrejurări specifice și într-o limbă anume, nu s-a născut prin decizia cuiva și nici nu poate să fie desființată la comanda vreunei instituții sau persoane. Culturile naționale din Europa au anumiți numitori comuni, dar rămân fiecare cu personalitățile lor. Posedă culturi naționale doar popoarele care au ajuns la stadiul de națiune modernă, iar adjectivul „națională” mu are de ce să-i sperie pe „corecții politic”, fiindcă nu jignește pe nimeni, nu discriminează și nu înjosește. Oricât ar fi Goethe de european – și este – el rămâne parte a culturii naționale germane, exprimă idealuri germane, în limba germană.     

Cultura română se află adesea în postura de cenușăreasă, în ciuda faptului că creatorii români de valori spirituale care au ajuns să trăiască în cadre occidentale și să se exprime în limbaje generale și să scrie în limbi de mare circulație (Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, George Enescu și alții) sunt considerați de nivel european și chiar universal. Există și ideea că românii au avut o cultură periferică, neintegrată în Europa, în primul rând din pricina ortodoxiei și a slavonismului prezent în biserică, în cancelariile medievale, în creațiile scrise de până prin secolele al XVI-lea – al XVII-lea, împrejurări care ar fi determinat o serioasă izolare față de un Occident latin, catolic și protestant. Trebuie, însă, precizat de al bun început că Europa a avut până la un punct două modele mari de civilizație, unul occidental, simbolizat de Roma și celălalt oriental, simbolizat de Noua Romă. A fost un timp când Răsăritul (cu limbile lui liturgice și culturale greacă și slavonă) dădea tonul în raport cu Occidentul „barbarizat” și decăzut, de unde și sensul originar al expresiei Ex Oriente lux („Din Răsărit vine lumina”). Ulterior, odată cu expansiunea otomană, lucrurile s-au schimbat, iar modelul dominant de civilizație europeană a devenit cel de limbă latină și de confesiune catolică sau de confesiuni derivate din catolicism. Cultura română, în ciuda handicapului pe care l-a înregistrat în urma impunerii modelului de succes occidental, a fost un ambivalentă, cu puternice rădăcini dinspre apusul Europei, ivite din forma de creștinare a daco-romanilor în latinește, din natura neolatină a limbii, din originea romană a poporului, din nașterea numelui etnic al românilor din latinescul Romanus. Astfel că adaptarea la curentele europene, deși întârziată în raport cu unii vecini ai românilor dinspre centrul continentului, s-a realizat cu succes de la un timp.            

Umaniștii români au pulsat în acord cu Occidentul, fără să renunțe la promovarea valorilor spirituale locale. Primul umanist român de talie europeană a fost Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493-1568), originar din Țara Românească, a cărui familie, trecută în Transilvania, aderase la catolicism. Nicolaus Olahus, deși a fost un membru notabil al Republicii Creștine europene, un mare umanist ungar, aflat în corespondență cu Erasmus din Rotterdam (supranumit „principele umanismului”), un înalt prelat catolic, un om politic în slujba Habsburgilor (vicerege al Ungariei Habsburgice) și un fondator al școlilor superioare din Slovacia, și-a asumat și identitatea de român. El este primul român care răspândește în Europa, în limba latină, ideea originii romanice a românilor. Înaintea lui, tot în Transilvania, un alt român catolicizat – Filip Ficior (More) din Ciula Hațegului, fiul lui Vlad – a studiat la Padova, l-a cunoscut pe faimosul editor Aldus Manutius, a strâns inscripții ale Daciei romane și l-a ajutat pe Nicolaus Olahus să avanseze în carieră.

Cronicarii și cărturarii secolului al XVII-lea – de la Grigore Ureche până la Constantin Cantacuzino (stolnicul) – cu studii în colegii iezuite din Polonia și în universități din Italia, scriu în limba română și susțin, cu argumente științifice, romanitatea românilor. Grigore Ureche și Miron Costin știau latină și polonă, ei putându-se apropia direct de valorile clasicismului greco-latin. Cel din urmă numește Italia „scaunul și cuibul a toată dăscălia și învățătura, cum era într-o vreme Atena la greci, acum Padova în Italia”. Stolnicul Constantin Cantacuzino știa greacă, latină și italiană, admira frescele lui Giotto la Padova, unde a studiat, fiind conștient că primea lumină în una dintre cele mai vechi universități ale continentului. Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, un savant care folosește mult în scrisul său latina și româna și care face din teoria romanității românilor o construcție științifică. Cantemir s-a format la Constantinopol, în preajma Marii Biserici, dar și a mediilor diplomatice cosmopolite, aflate a confluența a trei arii culturale: vechea cultură bizantină, cultura occidentală adusă de genovezi, de venețieni, de ambasadorii marilor puteri și cultura orientală, promovată în cheie otomană, cu inflexiuni arabe. Cantemir a acoperit, prin preocupările sale de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor, toate aceste arii culturale, din Occident până în lumea islamică arabă și otomană, ilustrând în chip magistral și lumea noastră, a „Bizanțului după Bizanț”. 

În epoca lui Cantemir, unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) netezește calea reapropierii concrete de Occident a învățăceilor și savanților români. Înaltele școli ale Blajului (active din 1754) au scos tineri instruiți, trimiși la Viena și la Roma, cu scopul specializării la colegiile și universitățile de acolo, în domenii precum teologia, filologia, istoria, filosofia, științele juridice etc. Școala Ardeleană – principala formă de manifestare a iluminismului de la noi – apropie și mai mult cultura românească de Occident. Crezul savanților români iluminiști era „Prin cultură la libertate”, iar cultura nu o putea asigura decât educația, școala făcută în chip foarte serios. De la iluminism încoace, toate curentele culturale europene (romantism, pozitivism, simbolism etc.) au avut formele lor specifice de manifestare în Țările Române și apoi în România.

Cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia națională a vremii – s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța sau în alte țări și centre francofone, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Limba franceză a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și a unei mari culturi, devenită „clasică” (în sens de model), ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe – mai ales comunismul – încercau să-i izoleze pe români.

De mare importanță pentru noi a fost și modelul german și germanofon, preluat inițial de ardeleni, dar nu numai de ei. Titu Liviu Maiorescu, cu studii înalte la Viena, Berlin și Paris, a fost un astfel de vector. Eseul său „În contra direcției de astăzi în cultura română” demonstrează ce ar putea să însemne cultura română, dacă ar fi înscrisă în contextul european de dezvoltare și într-o anumită rigoare de extracție germană. Maiorescu este cel dintâi care a observat și relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului autohton rămas în urmă. Criticul a înțeles și a teoretizat nevoia de orientare spre Occident a românilor nu pe baza imitației simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. De la Heliade Rădulescu – primul președinte al Academiei Române – cu al său îndemn „Scrieți, băieți orice, numai scrieți!”, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluție, o cale care, de la privilegierea cantității operelor elaborate în românește, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu marile curente europene. De la Maiorescu am învățat cum se fac instituțiile unei țări și chiar geniile ei. Prin „Junimea”, Maiorescu a dat „direcția de astăzi în cultura română” și a făcut-o de la Iași, unde, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. Direcția preconizată de marii oameni de știință și de cultură români, de la Renaștere încoace, a fost fortificată cu argumente solide de către Academia Română, care, de peste un secol și jumătate, consacră valorile intelectuale de vârf și promovează cercetarea și creația de nivel european  

În cultura modernă românească, curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic și progresist. Până la urmă, în secolul al XX-lea – punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor – orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizația și cultura promovate de acesta. Firește, această orientare dominantă nu a putut șterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferențelor dintre Occidentul latin și Răsăritul bizantin.

Europa viitorului nu se poate construi prin omogenizarea forțată și nici pe distrugerea națiunilor (cum a voit ideologia comunistă), ci pe cultivarea virtuților fiecărei națiuni în contextul fondului comun menționat. În acest sens, școala și educația organizată îndeplinesc un rol fundamental, pentru că ele asigură cultura generală necesară accesului la libertate. Sensibilitatea pentru cultură se dobândește greu, dar, odată dobândită, poate feri omenirea de mari nenorociri, de jigniri, contravenții, infracțiuni, de hoții și de crime. De aceea, Ziua Culturii Naționale trebuie să orienteze comunitatea spre valorile spirituale ale acestui popor și ale omenirii. De aceea, perceperea lui Eminescu și Goethe, a armoniei unei simfonii de Mozart sau a unei opere de Verdi, a semnificației unei coloane ionice sau a unei ogive, scrierea și vorbirea corectă în limba lui Creangă, a lui Voltaire sau a lui Shakespeare nu se pot face fără stăruință personală, în cadrul marii strategii de stăpânire a culturii generale.

În acest context larg se cuvine să fie receptat și Eminescu, căruia îi datorăm data de 15 ianuarie ca zi a culturii naționale de o parte și de alta a Prutului. Mulți, chemați și, mai ales, nechemați îi reproșează lui Eminescu statutul lui de „autohtonist”, de „patriot”, de „naționalist” și chiar alte „metehne”, judecându-l pe poet după grila idealurilor postbelice și, mai grav, a „corectitudinii politice” recente și a ideii „anulării culturii” tradiționale. Eminescu, pe fondul mesajului său general uman pe care l-a transmis, a exprimat ca orice creator, ideile timpului său și ale locului său de naștere. Așa este datul firii: toți marii oameni de cultură universali s-au ridicat la această calitate prin specificul național ilustrat de ei.    

Eminescu nu avea cum să fie un manifest „universalist”, „internaționalist” și „cosmopolit” când țara aceasta, de-a lungul vieții lui pământești, nu a existat în realitatea ei decât în sufletele și în mințile românilor. Poetul nu avea cum să fi predicat unirea românilor cu alte neamuri când nu era făcută și acceptată încă unirea neamului său. Toate demersurile căii magistrale de gândire românească, din Evul Mediu până la Ureche și Costin și de la Dimitrie Cantemir și Școala Ardeleană până la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaș sau Gheorghe Brătianu, au condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea și glorificat prin creația sa – provinciile istorice cu majoritate etnică românească trebuiau să facă parte indubitabil din țara numită România. În acest spirit, Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâția înaintași și, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea și perpetuarea acestei realități și să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unității naționale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic și pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate și altele legate de Eminescu să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o țară care respectă libertatea de opinie), dar nu și ascultate. Poporul acesta, deplin format prin secolele al VIII-lea – al IX-lea după Hristos, atunci când apar primele înscrisuri străine despre vlahi, a trăit circa un mileniu (și mai trăiește încă, în parte) despărțit și umilit, obligat să se plece sub sabie și să se ticăloșească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă și alte multe rele. Generații de înaintași vrednici s-au chinuit, s-au luptat și, mulți, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească și s-o preamărească. România – visată și cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internațional și cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol și jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a națiunii, în vreme ce alte „țări și neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca și Eminescu – simbolul național – România nu a fost și nu este perfectă, dar există. Ideea avansată de bază când s-a făurit România (1848-1918) era aceea că fiecare națiune trebuie să aibă statul ei, care s-o apere și s-o ocrotească. Eminescu nu a fost și nu este infailibil și poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greșit în chestiunea națională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greșit și toată Europa a greșit, ceea ce ar fi absurd, revoltător și mincinos. Nu trăim într-o societate ideală și nici măcar dreaptă și cuminte. Suntem tentați mereu să criticăm și să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele și pe altele, pe unii și pe alții, este bine să avem în față lecția pesimistului Eminescu și să rezistăm. O mie de ani de dezbinare și despărțire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate națională. Nu avem cum să punem semnul egalității – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate și o sută de ani de unitate. Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generații viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naționale și al lui Eminescu ne dă rațiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. Eminescu este el însuși, în sine, elogiul și lauda poporului român. De aceea, data nașterii „băietului” care cutreiera păduri la Ipotești este și Ziua Culturii Naționale pentru români.

Ioan-Aurel Pop

Sursa foto: ActiveNews