IOAN POP BICA: „PATUL DE LEMN”

Ioan Pop Bica s-a născut la 18 aprilie 1952 în Vişeul de Jos, judeţul Maramureş. Şcoala generală în satul natal, liceul la Vişeul de Sus şi Cluj, unde începe să frecventeze întâlnirile cenaclurilor literare Tribuna şi Echinox.

Debut revuistic în revista Transilvania, 1978, cu poezia „Plouă”.

Debut editorial: Însingurări, versuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003.

A mai publicat următoarele volume de versuri: Somn şi nesomn (2004); Dialog (2004); La pândă (2005); Punctul de sprijin (2006); Undeva, dincolo (2006) şi antologia de autor Patul de lemn (2008). Aşadar, şapte cărţi în cinci ani. Cărţi bine primite de public şi de critica literară, poezia lui având „ceva din farmecul melancolic al marginii umbroase de pădure din preajma ţărmului înierbat al râului de munte iute” (Mircea Petean).

Antologia de autor, Patul de lemn, apare la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, în colecţia „Magister”, cu prefaţa Dialogul unui însingurat cu lumea, semnată de Mircea Petean, coperta de Cristian Cheşuţ.

Ioan Pop Bica debutează editorial relativ târziu, la 51 de ani, vârstă la care unii dintre confraţii săi se pregătesc să-şi încheie opera. El are însă înţelepciunea aşteptării, care îl ajută pe creator să iasă în arenă la momentul potrivit.

Pe lângă o remarcabilă sinceritate a confesiunii, Ioan Pop Bica are şi acea îndemânare de „a vorbi” în poemele sale fără a dilua lirismul prin abuz de cuvinte: sub straie mi-adie vântul de ducă/ Trezindu-mi în minte căi străvezii/ Mi-afund pe cap căciula – m-apucă/ Cu scrisul zorii de zi(Gânduri).

Prezentă pretutindeni în versurile sale, realitatea înconjurătoare e transfigurată în cuvânt, în rostire de sine. Cuprins de plăcerea descompunerii unui înţeles ascuns al lucrurilor, autorul „risipeşte”, cu graţie şi delicateţe, şiruri de imagini frumoase, fluente, pe care le transcrie fără efort aparent: „stătea cu noaptea-n cap/ înfăşurat/ într-o impermeabilă/ melancolie/ aşteptând mesajele noastre/ nicicum îmbucurătoare// sub streşină/ Bacovia/ numărând picăturile de ploaie/ până când/ grăbite/ le-a pierdut şirul/ lăsându-se înecat de ultimul/ cuvânt/ noaptea şi ploaia/ un prim ajutor/ construind o/ barcă”(***).

Evoluţia poetului de la un volum la altul este evidentă: poemul e mai concis, mai limpede, mai profund. Verbul e personal, plin de nerv. Poeme în „dulcele stil clasic”, dar şi în versuri libere. Un aer enigmatic învăluie cuvintele şi le prelungeşte ecoul într-un spaţiu al reveriei şi reculegerii: „înveşmântat/ cu un fel de duşmănie/ un pământ stratificat/ de nu ştiu când/ ţi s-a dat până la urmă/ cuvântul/ şi alte instrumente/ pentru/ o demonstraţie/ vădit incoerentă încă// o întrupare – zicem noi/ restul/ o beţie la sfârşitul căreia/ primim lecţii pentru/ consumul de halucinante// în capul mesei/ gândul// ameninţător/ consumându-se/ înaintea unui prezent/ sau după… (Un gând ascuns).

„Erotica este, spune prefaţatorul antologiei, o zonă distinctă a teritoriului său liric. Subiectul îndrăgostit este surprins cel mai adesea în ipostaze defavorabile. Mai degrabă victimă decât erou, el îşi drapează în volute autoironice eşecurile, păguboşenia. Ceea ce se reţine este detaşarea sa, sentimentul că evoluează pe o scenă – poemul nu este altceva decât chiar scena cu pricina – unde fiecare gest, fiecare replică sunt cântărite, evaluate după un cod care cel mai adesea protagoniştilor le scapă: Nu ştiu cum m-ai descoperit/ în acest întuneric molcom/ şi inocent/ şi de ce chiar acum te-ai decis/ să mă contrazici// consider că libertatea/ nu mi-a fost bine înţeleasă// fluturii au îngheţat/ făcându-ţi semne disperate/ să nu stingi opaiţul/ care a-nceput să pâlpâie// în bătaia vântului// rămân totuşi la părerea mea// noaptea nu este altceva/ decât umbra ta/ imensă şi răcoroasă// aici doar fluturii îţi taie respiraţia/ aburind opaiţul/ din privirea ta/ şi încercând zborul înainte de sărutul tău/ să atenteze la libertatea mea (rămân la părerea mea)”.

Nici poezia de factură religioasă nu-i este străină lui Ioan Pop Bica: azi/ sunt îngeri peste tot/ se dau huţa pe limbi de clopot/ cântă refrene de imne în catedrale/ şi numără patriarhi/ în fiecare casă// se va trece cu vederea/ că mai am pământ sub picioarele-mi/ fugare/ şi/ după ce voi fi murit/ clopotele vor bate altfel/ alungând frigul nedumerit/ şi lăsând locul gol (sărbătoare).

În fine, poetul îşi încearcă talentul şi în poemul minimalist, stil haiku: „în ochii tăi/ plini de irişi/ primăvara” Sau: „fugar/ adierea vântului/ sărutul tău/ în treacăt”.

Ioan Pop Bica: o vocaţie lirică incontestabilă, un poet pe care se poate conta.