Ion Buzași: ORAȘUL DE SUFLET AL LUI RADU STANCA

Există locuri determinante în formația intelectuală și artistică a unor scriitori. Pentru Radu Stanca un asemenea loc este Sibiul, așa cum demonstrează recenta contribuție bio­grafică Radu Stanca și Sibiul a Ancăi Sîrghie, o cercetătoare pasionată și documentată a vieții cultural-literare din orașul de pe malurile Cibinului.

După un Cuvânt înainte, lămuritor pentru locul pe care noua carte îl ocupă în exegeza stanciană, totalizând în prezent cinci lucrări distincte, autoarea reconstituie în capitolul Obârșii transilvane, povestea fiului de preot cu rădăcini puternice în istoria Ardealului românesc, tatăl său fiind protopopul Sebastian Stanca, personalitate proeminentă în viața religioasă a Clujului interbelic. Radu Stanca (n. 1920) studiază la un liceu de prestigiu din capitala culturală a Transilvaniei, Liceul „George Barițiu”, unde autoarea a cercetat cataloage, documente de arhivă, ca să constate că, după debutul prematur de la 12 ani și inițiativa publicației școlare „Mâine” la 15 ani, profesorul de română Ion Chinezu, redactorul revistei „Gând românesc”, îi va încuraja începuturile literare, sprijinindu-l să publice nu numai în revista școlii, ci și în această prestigioasă publicație ardeleană. Autoarea semnalează cronici și recenzii, eseuri publicate în presă, prezențe la cenacluri literare din Cluj și din alte diferite localități, forme de manifestare ce anunță pe viitorul scriitor de largă deschidere culturală, care deja își dobândise renumele de „Veniamin” al tinerilor poeți de la revista „Gând românesc”.

După primii doi ani urmați la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, el trăiește drama unui eveniment dureros din istoria Transilvaniei, produs de Dictatul de la Viena, din august 1940. Atunci, Universitatea din Cluj este nevoită să-și transfere unele facultăți la Sibiu și altele la Timișoara. Radu Stanca continuă studenția la Sibiu, având printre profesori pe Lucian Blaga și pe esteticianul Liviu Rusu, care l-au marcat. În șapte dintre capitolele cărții ( III-IX) este urmărită cu unele argumente inedite activitatea universitară strălucită, el fiind desemnat să vorbească în numele studențimii la evenimentele oficiale sau recenzând în revista „Transilvania” cărțile publicate de profesorii săi. Desfășoară o activitate literară complexă, căci este membru al societății „Prietenii Seminarului de estetică”, societate condusă de profesorul Liviu Rusu, iar în cadrul Cercului Literar de la Sibiu, grupare literară cu bogate inițiative și cu revistă proprie, el este adevărat „spiritus rector”.

În 1942, la absolvirea facultății, își susține licența cu o teză intitulată Problema cititului, apreciată cu calificativul „magna cum laude”. Lui îi aparține expresia cu rezonanță aforistică formulată în articolul În loc de „o carte pe zi”, despre cărțile dintotdeauna, ambiționând să fie adău­gată, la cele 10 porunci biblice, una nouă, anume „Să-ți iubești cărțile!”. Pledoaria lui pentru lectura  temeinică sună în prezent mai convingător decât oricând.

În capitole precum Sibiul ca „spiritus loci” al baladei și Sibiul baladistului Radu Stanca, autoarea fixează o problemă-axă a demonstrației sale, anume mediul fecund pe care burgul de pe malurile Cibinului l-a oferit poetului baladist. Nimic nu-l perturbă în creația sa, nici atmosfera războiului, nici chiar boala ce evoluează amenințător, astfel că versurile citite în Cenaclul literar „Octavian Goga” și imediat apoi în nou înființatul Cerc literar de la Sibiu, instantaneu publicate în presă, articolele și piesele Turnul Babel, o tragedie închinată omului, Hora domnițelor, o tragedie cu sursă istorică, urmată de alegoria istorică Ochiul și de piesa Greva femeilor, așadar patru la număr, îl recomandă, cum afirmă autoarea, drept „cel mai prolific scriitor român al momentului”, de unde și propunerea ca anul 1945 să se constituie drept „Anul literar Radu Stanca”. Argumentarea solidă și minuțioasă dă credit unei asemenea propuneri, cum este ea prezentată în capitolul al XII-lea din volum.

Din cartea Ancăi Sîrghie reiese faptul că Radu Stanca a fost în primul rând un om de teatru complet: actor, regizor, dramaturg și teatrolog. Cronicile dra­matice, din care autoarea reproduce copios fragmente semnificative, demonstrează succesul inter­pre­tativ al actorului, mai ales în piesele lui Caragiale, dramaturg pentru care el avea un adevărat cult, sau în Steaua fără nume de Mihail Sebastian (rolul profesorului Miroiu). Ca regizor, a avut întotdeauna o viziune originală și novatoare asupra pieselor puse în scenă, iar ca dramaturg, piesele sale interpretate abia postum (Vezi capit. Când teatrele din România îl venerau pe Radu Stanca) arată că Radu Stanca este un reprezentant de seamă al dramaturgiei românești, deși în prezent el este folosit mai mult de emisiunile de teatru radiofonic, decât pe scenele marilor orașe.

Omul de teatru a pus multă vreme în umbră pe poetul ba­ladist. Abia ediția îngrijită de Ioana Lipoveanu Theodorescu și, mai ales, ampla ediție, realizată exemplar de Monica Lazăr, au conturat dimensiunea poetului. Un cântăreț tragic al presentimentului morții, tema obsesivă a poeziei sale (este semnificativă paralela contrastivă făcută de autoare cu poezia lui Esenin) și cel mai de seamă reprezentant al baladei culte românești (din nou este binevenită comparația cu baladele lui Radu Gyr), atât ca teoretician al baladei, cât, mai ales, ca înnoitor al acestei specii, în care epicul este infuzat de lirism. Câteva din baladele sale, recitate de mari actori, ca Florian Pittiș sau Ovidiu Iuliu Moldovan, și-au legitimat statutul de capodopere ale genului. De aceea, este surprinzătoare absența lui Radu Stanca într-o antologie, altminteri judicios alcătuită, Pasărea cu clonț de rubin, înmănunchind creațiile unor poeți morți de tineri; autorii antologiei fixează ca limită vârsta de 46-47 ani, or autorul baladei Buffalo Bill a trecut în veșnicie la doar 42 de ani.

Foarte bune pagini sunt consacrate dramaticei existențe a poetului. Constituția sa fizică fragilă face ca poetul, care a contractat în adolescență o tuberculoză în urma unei răceli, să nu  mai scape de ea toată viața. Chiar operația de pneumotorax s-a dovedit ineficientă, deși în multe cazuri ea a fost salvatoare de vieți. La agravarea bolii a contribuit și felul său epuizant de a munci, tracasările slujbei, cu mutări de la Cluj la Sibiu a soției și apoi de la Sibiu la Cluj, într-un moment când a simțit ingratitudinea unor actori, cărora le susținuse afirmarea scenică. E penibilă „ieșirea” verbală, cu rezonanță de blestem și injurie a actorului Ion Besoiu, față de cel care i-a fost mentor; după acest incident, ne spune autoarea, Radu Stanca a fost atât de afectat, încât n-a mai intrat în Teatrul de Stat din Sibiu, instituția îndrăgită de el și care datora strălucitului om de teatru atâtea dintre succesele sale. Decizia sa de a se muta la Cluj i-a grăbit sfârșitul.

Paginile consacrate iubirii lui Radu Stanca pentru Dorina Ghibu ( Doti, cu numele pe care i-l dă îndrăgostitul romantic) fixează un cuplu legendar, amintind de marile iubiri din literatura română, de la Eminescu -Veronica Micle la Marin Preda-Aurora Cornu etc. Și tot ca în aceste cupluri de îndrăgostiți, scrisorile de dragoste expediate de Radu Stanca întrec ca frumusețe tot ce s-a creat la noi în literatura epistolară a genului. Autoarea recomandă spre edificare  cartea Radu Stanca-Scrisori către Doti, publicată la Editura Muzeului Literaturii Române în 2016, sub îngrijirea lui Ion Vartic. Legenda Doti-Radu este întreținută de fapte și de mărturisiri înduioșătoare în cartea Ancăi Sîrghie, căci tânăra soție în 1951 este în stare să facă, de dragul iubitului ei, un drum cu bicicleta de la Cluj la Sibiu, iar el, scriitorul îndrăgostit să mărturisească faptul că atunci când iubita nu este lângă el, plecată fiind în turneele Teatrului, nu este capabil să scrie nimic. Prezentând minuțios și atent în capitolele XVII și XVIII ale cărții  această celebră poveste de dragoste, autoarea corectează polemic pe un publicist clujean care evocase cu totul superficial acest moment biografic stancian, căzând în falsificări deranjante.

O mărturie cum este cea epistolară pe care el i-o făcuse lui Ion Negoițescu în 13 septembrie 1946, dezvăluie legătura profundă a poetului de Sibiu:” Nu-ți închipui ce drag mi-a devenit, cu toată pustiirea lui, Sibiul. Oricând și cu orice prilej, voi căuta ca reședința mea din România să fie aici. E singurul loc din țară unde pot să simt un cadru și o atmosferă acordată pe măsura vocii mele dinăuntru. Și nu voi nega că e singurul loc care a influențat întrucâtva mecanismul nostru sufletesc. Niciodată Clujul cu platitudinea lui, cu lipsa lui de stil și de atmosferă, niciodată Bucureștiul cu stupidele lui clamori balcanice, nu vor putea să-l egaleze.”. Fie că l-a adorat în cele mai multe situații sau l-a blestemat în alte conjuncturi, Sibiul a fost oaza creației sale ca poet și om de teatru.

Titlul Radu Stanca și Sibiul poate să pară limitativ și să deruteze cititorul, care înaintând în lectură constată că această carte îi oferă mult mai mult decât un capitol din biografia lui Radu Stanca. Scris cu minuție documentară, studiul acesta constituit din XXII capitole, cu deschideri spre istoria culturală a Sibiului, accentul căzând pe evoluția vieții teatrale, apoi spre proletcultismul românesc socialist, de care scriitorul s-a ferit cu consecvență, și nu mai puțin spre posteritatea operei sale dramaturgice care a cunoscut creșteri și sincope, se impune drept un adevărat eseul monografic, o veritabilă restituire literară a personalității și a operei lui Radu Stanca.