Ion Minulescu, o sută și una de poezii

În ultima clasă de liceu, a XI-a, m-am îndrăgostit (pe n. v.) de o elevă din Brad, județul Hunedoara. Strada Zarand nr. 4. N-am să uit niciodată această adresă, dar acum nu mai țin minte cine mi-a recomandat-o și m-a sfătuit să-i scriu, că e așa și pe dincolo, zicea, mai rar fată ca ea! Mi-a răspuns surpreinzător de repede la scrisoare. Mi-a trimis și o poză, alb-negru, arăta foarte bine în fotografie: față expresivă, ochi negri, pătrunzători, cu o aură de noblețe pe chip.

 În anul următor, trecând eu dealul Feleacului și examenul de admitere la facultate, am ajuns student  în Cluj, unde urma să ne întâlnim, peste o vreme, căci fata era mai tânără decât mine cu doi ani. Îmi scria săptămânal și eu îi răspundeam în aceeași zi. Una din scrisorile ei era însoțită de o poezie. Șase strofe. Titlul și autorul neprecizate. Trebuia să le ghicesc eu.

 "Cheia ce mi-ai dat aseară -/ Cheia de la poarta verde - /Am pierdut-o chiar aseară.../ Dar ce cheie nu se pierde?" Greu examen! Am tot citit-o și recitit-o, nu-mi aminteam  s-o fi studiat în liceu, poezia îmi era necunoscută și mă vedeam deja compromis în ochii fetei! Dar m-a salvat, în cele din urmă, fostul meu coleg de clasă din liceu, student și el la Cluj, filologie: Aurel Dragoș Munteanu, unul dintre cei mai străluciți elevi (dacă nu chiar cel mai!) din istoria liceului turdean: "Regele Ferdinand" după Marea Unire. Grăbit să-i răspund  fetei, simțeam deja cum cresc în ochii ei!

Mi-am amintit acest episod (de acum 62 de ani!), mai deunăzi, când am primit prin poștă un superb volum: Ion Minulescu. "O sută și una  de poezii". Antologie, studiu introductiv și  selecția reperelor critice de Monica Grosu, Editura Acadeniei Române, București, 2020. Volum în care figurează, evident, și poezia cu pricina: "Romanța cheii."

Monica Grosu, căci despre ea va fi vorba în continuare, s-a născut la 6 octombrie 1976 în comuna Șugag din județul Alba. Este absolventă a Facultății de Litere, Filosofie și Istorie a Universității de Vest Timișoara, specializarea română-engleză. Doctorat în Filologie la Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia, cu teza "Petru Comarnescu – monografie", coordonator prof. univ. dr. Mircea Popa. Colaborează la principalele reviste de cultură din țară și a debutat editorial cu volumul "Petru Comarnescu, un neliniștit în secolul său", Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020. O monografie literară, urmată de alte șapte cărți de critică și istorie literară, din care două sunt în colaborare cu Maria-Daniela Pănăzan. Este prezentă, cu  studii și eseuri,  în 13 volume colective.

     Premiul pentru debut al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, 2008, plus alte patru premii ale Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, în perioada 2010 – 2016.

Despre cărțile sale au scris: Mircea Popa, Cornel Ungureanu, Irina Petraș, Valeriu Râpeanu, Vistian Goia, Zenovie Cârlugea, Nina Stănculescu, Mihai Pascaru, Valeriu Oros, Lucian Gruia, Constantin P. Popescu, Maria Vaida, Sonia Elvireanu, Ironim Muntean, Ion Mărgineanu, Andrei Doicescu, Marius Certezan... Toată floarea cea vestită!, vorba poetului.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara.

Așadar, acum putem vorbi despre un alt Minulescu. Un Minulescu al celor mai frumoase poezii din propria-i  creaţie. Minulescu redus la esențe, ca să zicem așa. Cele o sută și una poezii sunt selectate din 11 volume, apărute între  anii 1908 – 1943 și din periodice.

"Beneficiind de o mare receptivitate din partea publicului larg, ne spune Monica Grosu în studiul său introductiv, amplu și aplicat, poezia lui Ion Minulescu a ajuns foarte cunoscută, nu doar în epocă, ci și mai târziu. Cantabilă și declamatorie, ea a atras și prin însolitul peisajelor exotice, prin lexicul bogat, cu accente livrești, și prin senzația de jovialitate pe care o transmitea. La succesul deplin a contribuit firea autorului însuși, om de lume, prezență constantă a cafenelelor bucureștene, figură de dandy care atrăgea privirile prin vestimentație și gesticulația abruptă. Adept al formelor moderne în artă, Ion Minulescu nu ezită să valorifice, încă de la început, versul liber, simbolul, corespondențele inedite, creând orizonturi și spații fastuoase, tulburătoare prin nota de melancolie romanțată."

Nimic de obiectat, căci Monica Grosu le spune "ca la carte" și nu greșește nici când afirmă, bunăoară, că "Opțiunea estetică pentru simbolism este vădit exprimată în poeziile cu caracter programatic din acest prim volum, iar prin motto-urile alese, autorul își declară fățiș admirația pentru poezia modernă europeană. Și cu toate că peisajul liric autohton nu oferea încă un context potrivit pentru receptarea acestui tip de poezie, iar Minulescu a întâmpinat repetate reticențe din partea contemporanilor, totuși, el se impune ca poetul romanțelor, al dorului de meleaguri îndepărtate și exotice, al misterului marin susținut de corăbiile ce pleacă și revin în port. Sedus de imagini intens colorate, de repetiții și de muzicalitatea cântecului de lume, Ion Minulescu se înfățișează în fața cititorilor în ipostaza poetului neînțeles, un călător solitar prin lume, care nu ezită să se autoironizeze și să viseze la o insulă enigmatică și intangibilă. Cu spiritul străinului boem, poetul își invită contemporanii într-o zonă cu totul nouă, dar mulți par să rămână indiferenți la apelul său: „Deschideți poarta dar,/ Și-n cale/ Ieșiți-mi toți cu foi de laur,/ Iar voi, ce măsurați cu versul gândirile ce n-au măsură/ Veniți în jurul meu degrabă,/ Și-n cântul lirelor de aur,/ Porniți cu mine împreună/ Spre lumea-n care nu-s castele cu punți/ Și șanțuri feudale,/ Nici ruginite porți de-aramă, la care bat cei noi (sic) sosiți.../ Veniți cu toți cât mai e vreme,/ Și mai puteți cânta -/ Veniți!/ Veniți, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii/ Și-n versuri fantasmagoria și vraja noilor magii!/ Iar cânturile voastre - / Cânturi cu care azi cerșiți o pâine - / Să le-ncunun cu strălucirea aureolelor de mâine!.../ Doar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare./.../ Era prin anul una mie și nouă sute opt – îmi pare»“. («Romanța noului-venit»).

Cuvântul introductiv ar merita citat în întregime, dar acest lucru nu e cu putință. Spațiul tipografic, vă dați seama... Totuși, vom mai pune între ghilimele câteva fraze, înainte de a încheia prezentarea acestui cxelent volum de versuri: "Declarativă și uneori repetitivă, poezia lui Minulescu uzitează de neologisme și termeni livrești, asigurându-și, astfel, nota de bizarerie. Când polemic și înclinat spre pastișă, când jovial și ironic, poetul glisează cu ușurință pe liniile portativului liric, alternând teme, motive, aluzii, rime. Chiar titlul acestui prim volum, «Romanțe pentru mai târziu», este cât se poate de ironic, autorul punându-se, încă de la început, în ipostaza reformatorului literar, neînțeles de confrați. Avea dreptate până la un punct, fiindcă volumul va trezi multe controverse, fiind criticat și apreciat deopotrivă. Unii tradiționaliști nu-i puteau accepta extravaganțele de viziune și limbaj, la fel cum nu i se putea nega talentul. Ion Minulescu se angajează însă cu toată ființa și prin toate pârghiile să impună poezia nouă, racordând la programul său estetic nu doar poezia, ci și proza ori revistele literare editate, unde publica și studii teoretice («Revista celorlalți», «Insula»). Tenacitatea poetului se vădește și în dorința acestuia de a-și recita singur poeziile, tocmai pentru a le sublinia muzicalitatea și «vibrația emotivă», remarcată de G. Călinescu."

Alături de propriile-i opinii, Monica Grosu ne oferă și câteva repere critice care vin să întregească profilul poetului: "Adevăratul stegar al mișcării simboliste a fost I. Minulescu, ne spune Eugen Lovinescu, în a sa "Istorie a literaturii române contemmporane". Fără a fi ermetic, prin fond, și, mai ales, prin formă, întrucât e o artă de relativă inițiere și, oricum, de rafinare estetică, simbolismul nu poate fi popular. I. Minulescu e în situația paradoxală de a fi făcut simbolismul pe înțelesul tuturor și de a-i fi popularizat metodele; de aici, o primă bănuială asupra calității unei poezii atât de expansive." Și musai să-l credem fiindcă e Lovinescu! Iar în opinia lui George Călinescu: "Lirica lui Minulescu e în marginile celui mai autentic simbolism și dacă ea a plăcut vulgului, acest fenomen urmează a se lămuri și explicația nu va fi nicidecum în câmpul versificației, fiindcă vulgul nu are sentimentul formei și e  totdeauna afectiv interesat. Și, de altfel, poezia lui Minulescu place și omului fin, cu toată grandilocvența ei și, după treizeci de ani, ea e încă proaspătă, numai ușor stânjenită de prea marea concurență de poeți." Ce ziceți?

Parcă  pe mâna lui Tudor Vianu merge Monica Grosu  când  afirmă că  "N-a existat însă un alt poet mai retorric ca Ion Minulescu. Sub învelișul manierelor lui simboliste, adevărata fire a poeziei sale ni se dezvăluie abia atunci câînd o înțelegem ca pe o formă nu numai a limbii vorbite (ceea ce în definitiv stă în firea oricărei poezii), dar a limbii declamate. De aici pornește împreună cu muzicalitatea ei contagioasă toleranța ei pentru locurile comune ale limbajului, enumerațiile și amplificările ei retorice, mulțimea interjecțiilor și antitezelor ei, forma ei adresată."

Arghezi ca Arghezi, am zice noi. Tandru și afurisit! "Zece cuvinte amestecate sunt trântite peste foaia de hârtie, ca o cocă, și lucrul e gata. Dar un poet n-are nevoie să gândească negreșit. La el imaginea și oarecare discreție ajung să ilustreze talentul." O fi, dacă așa zice Maestrul...

 Nicolae Manolescu? Nu poate fi scos din ecuație.  "Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, spune dumnealui, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula. La el estetismul caracteristic simboliștilor apare așa de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care îl propune, în afectare și grandilocvență, în bufoneria pură. Ea este cel dintâi exemplu limpede de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea nu vine din «sinceritatea» limbajului, ci din disproporția pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus și felul în care spune."

Așa, care va să zică... Nimic de (contra)zis. Ca lider de opinie, Nicolae Manolescu își poate permite orice, dacă nu vă supărați!

Ultimul pe listă, lista propusă de Monica Grosu, este Răzvan Voncu, un critic și istoric literar de cursă lungă:  "Ca orice clovn adevărat, poetul este mai degrabă trist, chiar și (sau mai ales) când râde în hohote. Erotica propriu-zisă, destul de puțină, nu este numai scandaloasă din punctul de vedere al moralei burgheze: ea este  disperată și exasperată de aceeași absență a certitudinii. Minulescu are oroare de gol și nimic – nici amorul liber, nici decorurile decadent-lascive, nici măcar clamoroasa poezie simbolistă – nu-l mântuiește de această fantasmă neagră a Marii Absențe."  Mai poți spune ceva?

 Jos pălăria!

                                                                                                      Aurel Podaru