Aşadar

Istoria - la îndemâna cabotinilor (II)

Iresponsabilitatea unor gazetari e mai evidentă în recentul caz de impietate adusă istoriei. Când am văzut pe prima pagină a unui cotidian, cu mare tiraj în spaţiul românesc, titlul ”Pintea n-o muritu”, am tresărit bucuros la gândul că am avea a face cu haiduci la început de mileniu III românesc. Căci Pintea Viteazul n-a fost un haiduc de duzină, ci o personalitate istorică, intrată în legendă, în cântece populare.

Dicţionarul spune că haiducul ”era om răzvrătit, care trăia ascuns în pădure şi jefuia pe cei bogaţi”. Ba, mai mult, marele om de cultură, Garabet Ibrăileanu, înţelegea haiducia astfel: ”Pe vremea aceea patriotismul claselor mai de jos se manifesta prin haiducie.” Nu întâmplător îl găsim pe Pintea , cu ceata lui de haiduci, alături de alte forţe antihabsburgice în lupta de cucerire a cetăţii Baia Mare (în timpul căreia a şi fost răpus – 1703).

Ei bine, vin doi neisprăviţi condeieri care trag sub cupola de faimă a viteazului maramureşean un recent act de jaf armat, asociindu-i pe tâlhari, prin titlu (”Pintea n-o muritu”) de numele lui Pintea Viteazul.

Va să zică, şase bandiţi mascaţi păcălesc, în zona râului Mara, din munţii Gutâi, trei nătăfleţi care transportau o sumă imensă de bani într-un autovehicul blindat, şterpelesc banii, dispar şi abia după o jumătate de oră unul dintre agenţi reuşeşte să-şi alerteze colegii. Urmează cercetări, zarvă, explicaţii, ipoteze, reproşuri, inclusiv invocarea unor ”găuri în legislaţie” (e sintagma celor doi ”scârţa-scârţa pe hârtie” de la cotidianul dâmboviţean).

Sper ca acei şase bandiţi să fie găsiţi şi pedepsiţi în consecinţă, potrivit unei legislaţii româneşti fără… găuri.

Dar ce legătură poate exista între acest jaf armat şi haiducul Pintea?!

Probabil că pe creierul lor plat cei doi penibili reporteri confundă hoţia cu haiducia; apoi, scormonind în mintea lor de repetenţi la istorie, şi-au amintit de unul, Pintea, care, cică, prin pădurile maramureşene, râvnea la galbenii bogătanilor.

Mai este în acest titlu (”Pintea n-o muritu”) o conotaţie neruşinată. După 1990, după câţiva ani, când românii au început să se dumirească asupra esenţei ”democraţiei” care i se bagă pe gât, s-a iscat un cântec în Maramureş care diagnostica superb cameleonismul anilor postdecembrişti: ”Comunismu n-o muritu/ Numa-o ţâr s-o hodinitu”.

Or, titlul acestor doi gazetari neciopliţi e nu numai o ofensă adusă memoriei viteazului Pintea, ci şi o dovadă a dispreţului pentru discernământul omului simplu din toată pretutindenea românească.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]