Josenarii ce au realizat lucruri importante pentru familie şi comunitate. Strănepotul - vicecampion european

La sfârşitul celei de-a doua mari conflagraţii mondiale tinerii Teodor Vărărean (23.01.1921 – 20.06.1990) din Ilva Mică, comună situată la confluenţa Someşului Mare cu râul Ilva şi Reghina Ţarcă (29.03.1921 – 06.05.1976) de la Maieru sau "Cuibul visurilor", cum mai este denumită şi cunoscută localitatea de la poalele Munţilor Rodnei, pentru a-şi asigura viitorul şi-au cumpărat la Strâmba vreo două hectare şi ceva de teren. S-au alăturat astfel fostului primar al Joseniului Traian Galben (1895-1983) şi altor câţiva temerari de pe Văile Bârgăului, Someşului Mare, Ilvei, Rebrei: Ciot Constantin, Ciot Aurel, Ciot Mihai, Platon Aurel, Anca Emil, Pudilic Dumitru, Andrei Hulpea, Simion Benţa, Andrei Gherghel, Gheorghe Borgovan, Călini Gheorghe, Simion Uifelean, Ioan Uifelean toţi oameni obişnuiţi cu viaţa aspră şi dură a muntelui, care şi-au edificat aici gospodării şi au început o nouă viaţă. La 1 februarie 1946, la cei 25 ani ai lor, şi-au unit destinele în faţa delegatului de stare civilă de la Joseni. Aceasta invederează faptul că la acea dată devenise şi erau socotiţi de ai locului întrucât căsătoria nu putea fi încheiată decât dacă cel puţin unul dintre viitorii soţi avea aici domiciliu sau reşedinţa. După cinci ani de război şi ocupaţie străină toată lumea se confrunta cu o penurie generalizată de resurse materiale, financiare, de forţă de muncă. Floarea ţării fusese decimată şi rămăsese să îngraşe câmpurile de bătaie de la Odesa, Cotul Donului, din Stepa Calmucă, de la Stalingrad, Budapesta, Banska Bystrica, Munţii Tatra şi nu numai. Situaţia fiind agravată de despăgubirile de război împovărâtoare ce ne-au fost impuse prin Convenţia de Armistiţiu, de obligaţiile legate de prezenţa şi întreţinerea trupelor de ocupaţie sovietice, de onorarea cotelor obligatorii, în condiţiile gravei crize alimentare provocată de secetă şi involuţia din domeniul agricol, ce au dus la scăderea drastică a producţiei. A fost o perioadă deosebit de grea, ce a adus multe necazuri, privaţiuni şi suferinţe pentru toată lumea, fiind resimţită deosebit de puternic de noi cei de la poale de munte. De fiecare dată când mă refer la acei ani îmi reamintesc de situaţa dramatică a unei vecine - Rodovica Beşa - o femeie în vârstă, fără nicio sursă de venit, ce avea în întreţinere o soră de o vârstă apropiată, bolnavă de un cancer atroce şi invaziv, ce-i mutila continuu faţa încât o lăsase fără nas, care pentru a supravieţui a fost nevoită să înstrăineze jumătate din grădina casei pentru câteva litre de mălai primite de la un morar. Sărăcia le împiedeca să folosească până şi un mic pansament, ce putea dacă nu să ajute măcar să mascheze la nevoie drama, care şoca de fiecare dată întrucât se înfăţişa în toată grozăvia şi nuditatea sa, generând sentimente de compasiune, de durere şi revoltă, ce te determina să te întrebi: oare chiar nu-i nimeni pe lumea asta în stare să vină în ajutorul acestor femei amărâte ?. A trebuit să treacă ceva vreme ca să înţeleg că situaţia era întradevăr dramatică nu numai pentru ele, ci pentru toată lumea. Leon Axente, cel ce exercita atribuţiunile de prim gospodar, de primar al comunei noastre, trăia propria dramă. După ce cunoscuse din plin privaţiunile războiului şi prizonieratului pe aproape întregul teritoriu rusesc de la Odesa la Stalingrad, de la Moscova până pe tărâmul aproape veşnic îngheţat al Rusiei - Siberia - a avut neşansa să se întoarcă acasă fără un picior. L-a pierdut în 2 octombrie 1944 în luptele purtate în cadrul Diviziei Tudor Vladimirescu pentru eliberarea oraşului Debreţin din Ungaria, iar rănile nu i se vindecase; bunul părinte Nicolae Cristea, parohul locului, trăia o altă dramă: îşi pierduse fiul, pe Nicuşor, ofiţer al armatei române tot pe front; campionul sacrificiilor pe altarul bisericii noastre naţionale şi al neamului românesc, părintele protopop iconom stavrofor Pop Augustin de la Mijloceni, supraviețuitor miraculos al Masacrului abominabil din noaptea de 10/11 octombrie 1944 de la Prundu Bârgăului încerca să-şi aline suferinţele, să-şi tămăduiască rănile provocate de glontele ucigaş al călăilor horthyşti şi să depăşească traumele fizice şi psihice de care a avut parte în principal cu ajutorul rugăciunii şi credinţei; părintele Ioan Buzdug, de la Joseni, ieşit nu demult din detenţie, unde fusese aruncat de ocupanţi pentru că le-a prezis sfârşitul era în plin proces de readaptare la viaţa din afara locului de detenţie; tata, subofiţer al armatei române, cu sănătatea puternic şubrezită de munca grea şi istovitoare pe care fusese obligat s-o presteze în anii de concentrare la concasorul din incinta staţiei C.F.R., agravată apoi de hăituielile continue ale csenderilor, de penuria de medicamente, de alimente şi de atâtea altele încerca din răsputeri să rămână cât mai mult posibil alături de mama şi de cei patru cilezi ai lui, care de care mai mici, mai pricăjiţi şi mai neajutoraţi. Din păcate sforţările sale, spre disperarea noastră, s-au dovedit infructuoase, iar la 19 martie 1947 a pierdut lupta cu viaţa. Situaţia era la fel de dramatică şi în celelalte familii. Noul ocupant s-a dovedit a fi la fel de hapsân, de lacom, de avar şi nemilos ca şi precedentul de care tocmai scăpasem. Peste tot foamete, mizerie, plânsete, durere, jale şi suspinare, oameni bolnavi, malnutriţi, chipuri cernite, copii fără părinţi, părinţi fără copii. Unicul sprijin în acea situaţie aproape imposibilă ne-a venit indirect din partea antecesorilor. De menţionat că străbunicii şi stră-străbunicii noştri pentru serviciile aduse vreme de aproape nouăzeci de ani, respectiv între 1763-1851, în cadrul Regimentului II românesc de graniţă în apărarea fruntariilor împărăţiei ori cu arma în mână pe aproape toate câmpurile de bătaie ale Europei au fost recompensaţi cu pădurile grănicereşti. Acestea şi după desfiinţarea Regimentului au fost administrate în comun de foştii grăniceri şi descendenţii lor. Aşa a fost posibil să beneficiem periodic de câte o "soartă" adică de o anumită cantitate de material lemnos pentru nevoile gospodăreşti. Dat fiind situaţia excepţională, majoritatea beneficiarilor debitau materialul lemnos cu intenţia de a valorifica cheresteaua rezultată în zona de câmpie la schimb cu cereale. Tatăl şi bunicul patern împreună cu alţi localnici, în special de la Mijloceni, unde tot la a doua sau a treia casă funcţiona câte un atelier de olărit completau atunci când era posibil oferta cu: blide, cancee, ulcele, oale de o fele şi de o cupă pentru lapte, oale de găluşte şi de povilă îngrădite cu drod ori destinate păstrării şi conservării diferitelor alimente, ulcioare, ploşti, ghivece, vaze de flori, jucării de tot felul, ce luau forma unor animăluţe - ursuleţi, căţeluşi, peştişori, păsări - ori multiple alte creaţii ale meşterilor locali, ce dovedeau o inventivitate debordantă, mult talent şi simţ artistic. La noi ajungeau din altă parte căruţe şi care cu coviltir ce ofereau: dohot, var nestins, buţi, ciubere, văni, alte obiecte destinate inventarului casnic şi gospodăresc; geamgii dispuşi să înlocuiască geamurile sparte de la ferestre. O prezenţă cotidiană la cei reîntorşi de pe front ori din prizonierat plini de scabie, cu pediculoză, ori cu alte"binefaceri" contractate fără vina lor era etuva. Nesiguranţa, starea de îngrijorare, teama, perspectivele incerte făceau ca ai noştri de cele mai multe ori să nu reuşească nimic din ceea ce şi-au propus fiind nevoiţi adesea să se reîntoarcă de la zeci şi chiar de la sute de kilometri doar cu câteva kilograme de mazăre, de linte, de bob în căruţă, care erau măcinate, iar din făina rezultată gospodinele făceau pită. Multe dintre bârgoancele mai în vârstă nu vor nici astăzi să audă măcar de mazăre, de linte, de bob şi alte asemenea leguminoase pentru că zic că: " văd doar verde în faţa ochilor şi le reamintesc de acea perioadă grea, sumbră şi nefericită din viaţa familiilor pe care doresc să o uite". În aceste condiţii, tânăra familie Vărărean, prin tinereţea, posibilităţile şi cu dorinţa sa acerbă de a răzbate s-a numărat printre "familiile alese", printre "familiile fericite" ale vremii pentru că dacă ai sănătate şi putere poţi învinge şi depăşi orice greutăţi, obstrucţii şi obstascole, ce-ţi stau în cale. Demersul său a fost uşurat de faptul că terenul proprietate făcea parte dintr-o parcelă compactă cu acces direct la drum public, situată în preajma a două păşuni comunale ori se ştie că altfel poţi să lucrezi, să administrezi, să gestionezi un astfel de teren şi altfel aceeaşi suprafaţă compusă din n parcele disparate, situate la mare distanţă unele de altele şi cu acces greoi. Au avut şi şansa ca în urma modificărilor aduse în 1956 Legii privind împărţirea administrativ-teritorială a ţării, Strâmba să dobândească statutul de sat, iar terenul lor să fie situat în intravilan, chiar în centrul civic al noii localităţi. Oameni harnici, cu mintea limpede şi foarte buni gospodari au ştiut să profite şi valorifice aceste condiţi favorabile. Şi-au întemeiat o gospodărie frumoasă, au început să crească animale şi să-şi înfiinţeze cu posibilităţile lor limitate o mică livadă. Pentru procurarea materialului săditor necesar, capul familiei a lucrat ca zilier la un bistriţean mai avut, ce avea o livadă în zonă şi care îl "plătea" cu câte doi pomi/ zi !. Harnic, perseverent, muncitor a reuşit totuşi să pună bazele viitoarei sale livezi, pe care a dezvoltat-o în anii următori şi cum fructele au început să aibă preţ şi căutare, iar producătorii stimulaţi prin aplicarea gratuită a tratamentelor fitosanitare de combatere a bolilor şi dăunătorilor, prin acordarea de către unităţile achizitoare - Fructexport, I.L.F., cooperaţie - a unor preţuri stimulative, chiar a unor avansuri băneşti în contul viitoarei recolte au reuşit să depăşească situaţia economică şi socială iniţială şi să se numere printre gospodarii de frunte ai comunei şi ai zonei. Nu s-au limitat doar la atât, ci au transmis cunoştiinţele, priceperea şi experienţa dobândită fiicei lor Rus Aurelia, ginerelui şi mai ales celor două nepoţele: Maria-Niculina şi Dorina-Aurelia. Prima dintre ele a urmat cu un adevărat eroism cursurile Liceului Agricol Bistriţa pentru că eroism înseamnă ca o fetiţă orfană de mamă să parcurgă zilnic vreme de patru ani cum poate şi cu ce poate cincizeci de kilometri din Dealul Strâmbei la şcoala de pe strada Tărpiului şi de la şcoală înapoi acasă. După absolvire, mai bine de un deceniu şi jumătate a profesat în branşă, în calitate de tehnician la Ferma pomicolă Sigmir a S.C. Agroindustriala S.A. Bistriţa, iar ulterior deşi a fost nevoită să se reprofileze, în prezent îndeplineşte o funcţie de execuţie în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă, dedică întregul său fond de timp disponibil hobby-ului său din totdeauna horticultura. Este acompaniată îndeaproape de sora sa Dorina-Aurelia, asistentă medicală la aceeaşi insituţie, iar ambele obţin rezultate dintre cele mai bune. În 2019, în pofida condiţiilor climatice nu tocmai din cele mai favorabile au obţinut peste două tone de fructe şi alte produse agricole ecologice. Acestea le stimulează şi determină să investească în continuare în domeniu. În primăvara şi toamna acestui an au plantat încă 130 de pomi fructiferi. Fetele s-au convins că horticultura e importantă nu numai din punct de vedere economic, dar şi pentru faptul că se constituie într-o excelentă terapie experimentată, practicată şi validată personal pentru învingerea unor greutăţi şi lovituri inerente ale vieţii. La începutul acestui an Maria-Niculina a primit o lovitură năpraznică prin pierderea unuia din cei trei excelenţi copii ai săi respectiv a fiului Vlaşin Alin-Alexandru ( 03.10.1988-25.01.2019), în vârstă de doar 30 de ani. Acesta a fost component al Centrului National Olimpic de Pregatire a Juniorilor de la Bistrita, sportiv de performanţă, vicecampion european de haltere juniori II la campionatele din 2004 de la Stavanger - Capitala Petrolieră a Norvegiei, multiplu campion national, absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport Cluj-Napoca. A contractat o afecţiune hematologică - anemie megaloblastică -, ce se manifestă prin scăderea globulelor roşii, iar cu toate îngrijirile medicale de care a beneficiat a decedat. Sunt încurajate şi de faptul că nu mai sunt la modă sustragerile nevinovate de cireşe şi alte fructe care făceau odată deliciul micuţilor. Mulţi dintre copiii din generaţia de la sfârşitul deceniului doi ai mileniului III se întreabă de ce Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotariul trebuia să fure cireşe câtă vreme putea să-şi cumpere de la boaldă, din târg ori din alte locuri ? Asemenea nostimităţi nu lipsesc cu desăvârşire nici din peisajul rural actual, lucru de care m-a convins Ionuţ, un amic, care împreună cu alţi ortaci de ai lui mă urmărea când sosesc şi când plec de la grădină pentru a putea acţiona. Într-o împrejurare a avut, însă o acţiune ratată. A dat peste mine. Ce faci aici Ionuţ ? "Păi m-a trimis unchiul Vasilică să văd de holdă ! " Bine, bine, dar unchiul tău, de câţiva ani încoace nu mai are nicio holdă pe aici !" Vizibil încurcat, dar preocuparea lui de căpetenie a fos,t mai puţin să se disculpe, ci să stabilească unde a greşit. Un alt confrate de al lui, un licean din acelaşi anturaj, într-un moment pe care l-a considerat propice s-a înfăţişat cu mopedul. M-a abordat direct: am venit să mă laşi la cireşe ! N-am apucat să zic decât: Bine măi că într-o clipită pe o cale de acces prestabilită pe care cu siguranţă o mai folosise era deja în cireş. Intenţionam să-i spun pe unde s-o apuce, dar nu a avut nevoie de nicio explicaţie. Nici unii dintre cei mai vârstă nu par deloc mofturoşi atunci când e vorba de a face achiziţii nu numai de cireşe, ci şi de alte fructe îndeosebi din soiurile timpurii : mere din soiurile Astrahan alb şi Astrahan roşu, pere din soiurile Favorita lui Clapp, Aromată de Bistriţa, Wiliams, Beurre Bosc, prune din soiurile Diana, Renglod Althan, Minerva. Într-o împrejurare am adunat două găletuţe de cireşe pentru copiii din vecini fiindcă aşa-i fain. Nişte vlăjgani de 20 -25 ani au văzut probabil că am plecat. La puţin timp, am revenit şi cum era cald am intrat în casă. După câteva momente am auzit foşnete în cireşul din faţa uşii. Am realizat că am vizitatori nepoftiţi, care din cauza tentaţiei mari n-au observat că uşa era deschisă şi că nu e momentul propice pentru acest gen de acţiuni. Pentru a evita producerea vreunui eveniment neplăcut am deschis uşurel uşa, iar în acel moment au coborât şi au încercat să se făcă nevăzuţi. Mi-a făcut surpriza şi un adult, care s-a înfăţişat tare matinal şi dezinvolt, ce mi-a explicat că: " a venit să-şi ia câteva poame că-s bune la cosit şi pe care le-a dat Dumnezeu, doar n-ai cărat apă cu gura !. Pe undeva e adevărat ce-mi zici, dar te întreb: decât să escaladezi gardul şi să-ţi sfârteci nădragii, să-ţi rupi cămeşa nu era totuşi mai bine să fi cerut în prealabil permisiunea ? Să nu ne formalizăm doar pentru atât ! " a fost răspunsul. Cu bunătatea, altruismul, înţelepciunea, intuiţia şi viziunea caracteristice locuitorilor satului bârgăoan şi în general al celui românesc, soţii Vărărean au ţinut să clarifice toate problemele şi pentru situaţia în care nu vor fi în viaţă. În acest context şi-au pus întrebarea: ce ar putea face pentru comunitate pentru că nu trebuie să aşteptăm doar ca alţii să facă ceva pentru noi, ci trebuie să vedem şi noi ce putem face pentru ceilalţi ? Cum Strâmba, după mai bine de două decenii de la înfiinţare nu avea un lăcaş de închinare şi rugăciune, de preamărire a lui Dumnezeu, de destindere şi întremare sufletească, iar un sat fără instituţiile sale fundamentale - biserica şi şcoala - nu poate fi considerat sat au hotărât să doneze o parte din grădina lor în vederea edificării viitoarei Case a Domnului. Iniţiativa, deşi apreciată şi susţinută moral, financiar şi material nu numai la Strâmba, dar şi în parohiile ortodoxe limitrofe a avut de înfruntat interdicţiile, piedicile şi obstrucţiile politice, legislative şi administrative ale vremii. Prin fosta Lege a sistematizării teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale s-a stabilit restrângerea la maximum a perimetrelor construibile şi dezafectarea, ceea ce echivala cu desfiinţarea mai multor localităţi rurale printre care şi a satului Strâmba, considerat a fi o localitate fără perspective de dezvoltare. Deplin conştienţi de justeţea cauzei lor, nici soţii Vărărean, nici ceilalţi localnici, nici păritntele Ioan Suciu de la Rusu Bârgăului, care îi păstorea n-au renunţat. Au solicitat primirea în audienţă, au făcut demersuri repetate la factorii de decizie de la nivelul judeţului, iar în final s-a ajuns la o soluţie firească şi omenească în sensul că s-a înţeles că doleanţele oamenilor sunt justificate şi conform cerinţei potrivit căreia: dacă nu poţi face bine, măcar nu face rău, s-a acceptat tacit situaţia. O aprobare expresă nu era posibilă întrucât ar fi contravenit politicii oficiale. În aceste condiţii, între anii 1983 – 1989, în plin regim totalitar, în timp ce în altă parte a ţării, se demolau sau se transaltau biserici, la Strâmba s-a edificat o nouă Casă a Domnului, a cărei lucrări au fost finalizate ulterior. Biserica Ortodoxă Română Strâmba are Hramul "Naşterea Maicii Domnului" prăznuit pe 8 septembrie şi Hramul "Sfântului Ierarh Nectarie" prăznuit pe 9 noiembrie. Ulterior, acesteia i s-au adăugat capela şi Biserica de la Mănăstirea ” Sfântul Ierarh Spiridon “, înfiinţată în 1999, iar la 21 octombrie 2012 a fost sfinţită Biserica Creştină Penticostală Emanuel, astfel că Strâmba satul, care în viziunea dinainte de 1989 trebuia să dispară de pe harta judeţului şi a ţării, are în prezent nu una ci..........patru biserici ! Totodată, din dorinţa de a asigura o vocaţie succesorală de pe o poziţie privilegiată pentru nepoata sa de fiică Dorina - Aurelia, după decesul soţiei, badea Teodor a solicitat şi i s-a aprobat înfierea cu toate efectele unei filiaţiuni fireşti a minorei. Actul perfect legal din punct de vedere juridic, a creat de facto o situaţie inedită chiar nostimă întrucât prin înfiere nepoata a devenit "fiica" bunicului ( la rubrica numele părinţilor din certificatul său de naştere apare înscris doar numele bunicului - n.n.), "sora" mamei, "cumnata" tatălui şi "mătuşa" surorii sale mai mari ! . Datorită unor oameni precum familia Vărărean, Strâmba nu numai că n-a dispărut de pe harta judeţului şi a ţării, ci tinde să devină mai ales după finalizarea valoroaselor obiective de investiţii în infrastructură, cea mai recentă fiind finalizarea modernizării D.J. 172 D Josenii Bârgăului - Ilva Mică precum şi a celor ce vor urma, aflate în prezent în operă, o adevărată bijuterie a judeţului şi a ţării, iar cei ce ce au făcut posibil aceste lucru, printre care s-a numărat şi familia Vărărean, merită amintită. Felicitări şi un An Nou 2020 cât mai spornic şi fericit nepoatelor Maria-Niculina şi Dorina - Aurelia, ambele absolvente a Şcolii PostLiceale Sanitare "Carol Davila" Bistriţa, care înţeleg să-i valorifice în continuare învăţămintele şi experienţa.