La Centenarul său, Diacu’ Toader tot colindă, colindă…

            Cu fiecare anotimp, constat că sintagma „Morții cu morții și viii cu viii” pare din ce în ce mai desuetă. Și cum să nu fie astfel, când vedem câte mijlociri se țes pe inimă. Da, pojghița dintre lumi e atât de fină. Uneori, când îi ignorăm puțină vreme pe cei adormiți ai noștri, ei bat la ușă cuminți, bat cu câte un dor, un vis, o nevoie, dar, de cele mai multe ori, când îi purtăm în rugăciuni, lumini, milostenii, vin cu o traistă de minuni. Au colăcei buni, pufoși și nu înțeleg sfiiciunea noastră de a gusta din raze. Și sfinții sunt atât de vii și cred că din bătrânii noștri se vor număra mulți drepți. Mărturie și nădejde îmi stă și ultima bunică urcată, anul trecut, la cer, mama Silvie, diafană, luminoasă, care, trăind pe aici, era parcă dincolo. Aducea atât de firesc dincolo-ul aici.

            Așa e și Diacul Toader Mureșan din Florești: numai dus de-acasă, din 22 iulie 2003. Parcă dus la târg, sau lăturean la vreo biserică de pe Someș, sau poate revede fronturile rusești pe unde a luptat.Cum să fie mort, când strănepoții Alex Toma și MarkIenciu i-au făcut, în 2013,de luminație, bucate alese, o combinație de biscuiți, primiți în țințirim, cu petale de crizanteme? Mă urmărește de atunci această alternativă gastronomică nelumească. Câtă poezie la îngeri! Când i-am întrebat ce prepară, mi-au zis: „mâncare pentru străbunici”! Biscuiți și crizanteme– milostenie și recunoștință!

            În 17 decembrie a. c, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Diacului Toader: o viață exemplară, aleasă. Când apărea în strană, molcom și ferm, impunea nu numai respect, ci prețuire. Minunata lui voce, gravă, tremurată și expresivă, nu mi s-a estompat în amintire. Alături de dânsul, lucrurile păreau sigure. Acum, când scriu, în aceste zile sărbătorești comemorative, regret că nu mi-am luat agenda jurnalistică ca pe o traistă și să colind prin  Floreștiul copilăriei mele să adun impresii despre el. Mi-ar plăcea să ținem niște șezători, cursuri, simpozioane și despreverticalitatea și profunzimea bunilor noștri de ieri și de azi. Câte ar fi de recuperat și cum ne mai ia valul de plastic…

            Fiul Grigore păstrează cu sfințenie un jurnal poetic de pe front al tatălui său, Toader Mureșan. Carnetul aedului nostru popular mi l-a adus, spre împrumut, același strănepot Mark, care înțelegea că ține în mână ceva special. Mi l-a întins ca pe-un odor. Nu o să uit lumina din ochi și responsabilitatea de pe umerii copilului de 9 ani când l-am prezentat unei grupe de elevi ca:„urmaș al eroului!”. Bine ne spunea părintele Paisie de la Mânăstirea Nușeni, recent, să punem la altarele casei și icoanele străbunilor noștri, să ne înțelegem rădăcinile, să avem identitate.

            Diacul Toader e veteran de război, luptând în cel de-Al Doilea Război Mondial, notând în caietul de pe front despre atrocitățile războiului, despre pribegie, încuviințat fiind că „Știe numai Dumnezeu/ C-a fost frontu’ foarte greu.”. „Prin câteva rândurele/ Ce le scriu cu dor și jale,/ Seara, târziu, după cină,/ La un capăt de lumină!” ne vorbește și va vorbi străstrănepoților despre jertfa pentru țară, despre unitatea căsnicie, despre luptă și speranță, despre revoltă și dorul de casă. Aceste pagini, care dezvăluie, pe lângă autenticitatea trăirii, și o știință a spunerii, o finețe și o acuratețe a expresiei, o fluență (nici un cuvânt nu e tăiat și înlocuit),aceste pagini pline de emoție și cutremur sperăm că vor vedea lumina tiparului. Ar înfiora, ar determina luări aminte pe acest front cotidian din ce în ce mai secularizat.

            În ziarul Răsunetul din 16 decembrie 2009 (on line) și din 17 decembrie, același an (tipărit), am publicat un material „Diacul Toader din Florești – model de viețuire”, alături de două fragmente poetice, pline de dor și jale, semnate de dumnealui. Acum redau sintetic câteva pasaje din mrejele luptelor și pribegiei (fiind luat prizonier, a evadat, întorcându-se pe jos acasă): „Of, Doamne, ce frig era/ Că răniții, cum picau,/ Îndată și înghețau”; „Orincătrău te uitai,/ Numai’ case-arzând vedeai./ Apoi, de-acolo am plecat./ Of, mult foc am căpătat./ Oameni morți și răniți/ De nu puteai să te uiți.”; „Nu puteai să te ferești/ Că pușca de la ferești./ Nu știai de unde pușcă,/ Numai vedeai că se culcă.”

            Urmașii îi cunosc povestea de luptă cu vicisitudinile, astfel că,adesea, își amintesc de dârzenia eroului casei lor, dar și al comunității și-al țării. Același strănepot amintit, Alex, fiind provocatla Școala Gimnazială Grigore Silași, Beclean, unde învață, să realizeze un proiect despre o personalitate care a influențat comunitatea, l-a ales pe străbunicul Toader. Din sensibilul său proiect, selectez un fragment:„El avea o voce specială, de bariton. Într-o zi a fost chemat la Opera Română, dar a refuzat, deoarece era un om simplu de la țară și nu voia să-și părăsească satul și familia. Străbunicul meu era chemat să cânte la înmormântări deoarece compunea cântece și versuri religioase. El este un exemplu pentru mine pentru că este un om care nu se lasă învins de piedicile vieții, care și-a servit țara și a rămas viu în memoria tuturor celor care l-au cunoscut.” Nu ne îndoim că și Alex va fi un brav soldat în luptele vieții, sper „și-un brav soldat al lui Hristos”, cum îi uram pe-o carte. Acum își pregătește colindul și plugușorul.

            E vremea colindelor și la Florești. Se pregătește lumea de Crăciun. Trup și suflet, sau numai suflet. Diacul nostru colindă prin ceruri, intră tainic și-n strana Bisericii Sfânta Treime din sat, ne colindă sufletele…A cântat la strană vreme de 55 de ani în satul natal, dar și-n alte colțuri de țară. Cred că se bucură nespus că unul dintre nepoți, Florin Rusu, a devenit preot. Și toți ai casei stau în preajma Bisericii, dovadă că ceea ce a semănat rodește frumos.Felul de a fi demn al bunului diac Toader, slujirea sa în ogorul Domnului, rugăciunile celor dragi nădăjduim că-i fac loc blând în inima cerului!