La Ruştior, ascultând povestea ciobanului ce s-a înfrăţit cu oile şi cu natura

De la Şieuţ la Ruştior e o cale scurtă. Drumul modernizat, asfaltat, te grăbeşte să ajungi în ţara oilor şi a oierilor, într-o aşezare de vreo şapte secole şi cu o tradiţie în oierit care nu s-a pierdut nicicând. Privim în dreapta şi-n stânga şoselei, zăpada întârzie să se ducă, vârful Poiana Tomii e alb imaculat. Iarna n-o mănâncă lupul, e o vorbă pe care o repetă tovarăşul meu de discuţie, un bătrânel ce a ieşit cu oile la plimbare din stabulaţia de iarnă. Cum spuneam, şoseaua e asfaltată, poţi circula cu viteză, doar când treci podurile trebuie să reduci, cele patru poduri cer intervenţii (un responsabil din administraţia judeţului a promis că cele patru poduri sunt în plan şi vor fi reparate). Şi calea către Lunca este asfaltată. Aflăm că, în urmă cu ceva vreme, preşedintelui Consiliului Judeţean, Emil Radu Moldovan i s-a adresat printr-o scrisoare o doamnă din Lunca care îi cerea să asfalteze drumul pentru ca ambulanţa pentru bolnavi să poată circula în deplină siguranţă. Şi astfel, visul Ioanei s-a adeverit, liderul judeţean chiar vizitând-o acasă.

          În Ruştior, bătrânii îşi mai aduc aminte de legende ce ţin de istoria satului, de care se ţin tare mândri. Că satul ar fi foat întemeiat de nişte olari – slavi de prim secolul al XIII-lea, că numele vine de la ruşi, că mai există încă lacul Tătarilor etc. Istorii învăluite în mister pe care să le asculţi în vremea iernii, în pauzele de odihnă. Ruştiorul este un sat cu totul special. Dacă în foarte multe dintre aşezările noastre rurale tinerii şi nu numai ei pleacă şi nu mai revin, de aici nimeni nu pleacă definitiv. Chiar dacă absentează din comunitate câteva luni, ei tot acasă se întorc. Ei rămân şi continuă o tradiţie foarte veche, oieritul. Conform unei statistici, în judeţul Bistriţa-Năsăud sunt în jur de 265.000 oi, în comuna Şieuţ vreo 30.000, iar în Ruştior cam 15.000. Este ţara oierilor, a ciobanilor şi a păcurarilor. Aproape că nu există gospodărie, din cele 150, în care animalele să nu fie bogăţia cea mai de preţ.

          Grigore Creţa poate fi întâlnit şi acum în căsuţa din Piaţa Centrală a Bistriţei cu produse tradiţionale din lapte de oaie şi vacă. Caş, brânză frământată, telemea, urdă – sunt de calitate, ecologice, fiindcă păşunea acestor oieri este nepoluată, curată, fără îngrăşăminte chimice. Ciobănia e ca o poveste. Cu oi albe şi negre, cu miei, cu câini ciobăneşti, cu urşi şi lupi flămânzi, cu nopţi vechind la somnul mioarelor, cu caş cât de vrăjmaş şi urdă cât de multă. „La noi, în Ruştior, ne spune Grigore Creţa, creşterea oilor este o tradiţie care nu se pierde. E o meserie şi grea şi foarte frumoasă. Uneori cu profit mai mare, alteori cu câştiguri mai mici, ori cu pierderi. Noi avem în jur de 200 de oi. De primăvara până în toamnă târziu suntem pe păşune, pe păşunile alpine, curate, plină de vegetaţie sănătoasă, aşa că şi produsele sunt ecologice, naturale 100%. Problema este că sunt cam puţine în zona noastră, în jur de 230 hectare, aşa că mai ieşim cu oile în lume. Sunt în Ruştior oieri cu efective mari, cu vechime în meserie, dar mai ales cu multă dragoste faţă de aceste animale care, după spusele ministrului de resort, pot fi ridicate la un mai înalt grad de preţuire. Şi am aminti aici de familiile Cira, Gordon, Buta, Creţa (un nume foarte cunoscut şi respectat la Ruştior). Brânza în bărbânţă (doar bătrânii mai deţin aceste vase din lemn speciale, meseriaşii acestora au cam dispărut) şi celelalte produse din laptele de oaie se vând, existând o piaţă de desfacere acceptabilă. Anual, cam 200 tone de caş se produce la Ruştior. Ar merita ca oii şi ciobanului de aici să i se ridice un monument. Ar fi primul, poate.

          Dacă produsele oii sunt căutate, întrebarea ce şi-o pun oierii din Ruştior este: ce facem cu lâna. Nu o ia nimeni. Se jeluieşte (şi n-are cui) Grigore Creţa. Pierderi au ciobanii şi datorită animalelor sălbatice, a lupului şi a ursului. Lupul flămând cutreieră într-o noapte şapte hotare după hrană. Face nouă incursiuni la stână, umblă în haite şi atacă. Au un auz foarte dezvoltat. Lupul poate auzi şi de la 10 km, mănâncă cam 9 kg carne la o masă, având 42 de dinţi foarte puternici. Adevăraţii paznici ai oilor sunt câinii, câinii de urmărire şi câinii de pază. Cu ei împărţim hrana, bucuriile şi necazurile. Ei sunt alături de noi zi şi noapte, şi în arşiţele verii, şi în vremea furtunilor dezlănţuite ca din senin.

          Alături de oi, creşterea bovinelor este o altă îndeletnicire de căpătâi. Dacă în unele sate efectivele au scăzut (sunt localităţi cu zece vaci cu lapte), aici cifra ajunge şi la 2000, la care se adaugă cabalinele cu puţin peste 400. Tracţiunea animală a trecut pe locul doi, fiindcă gospodarii din Ruştior dispun de peste 160 de tractoare şi maşini agricole. Aici există un adevărat cult pentru pământ. Nu vezi nicio bucăţică de teren nelucrat. Culturi prăşitoare, păioase, fâneţe, păşuni, grădini, livezi clasice şi viţă-de-vie de târnaţ. Toate întregesc imaginea unor gospodari cu totul deosebiţi.

          Dacă arunci o privire peste hotarul satului, prin Dumbrava, prin Hânsuri, între Coaste, nu vezi nicio bucăţică de teren lăsată pradă mărăcinului. Glasul pământului i-a chemat şi-i cheamă şi acum. Că de aici şi-au extins hărnicia şi mai departe, prin Monor, de exemplu, unde şi acolo s-au înfrăţit cu glia. Hărnicia e o trăsătură înnăscută a ruştienilor.

          Biserica, păstorită de vrednicul slujitor al altarului, Simion Marga (provine dintr-o familie de preoţi), îi adună duminica şi-n sărbători spre a se hrăni şi cu cuvântul Sfintei Evanghelii. Încă se mai păstrează (mai rar, din păcate) portul popular, jocuri ale însuraţilor au loc mai rar (tradiţia se menţine însă la Şieuţ). Există însă o formaţie artistică de mare valoare – Izvoraşul, care, ne spune primarul Ioan Dedean, poate deveni iarăşi un izvor al cântecului şi dansului popular din Ruştior. Primarul, un îndrăgostit al folclorului local, se arată dispus pentru revigorarea formaţiei artistice „Izvoraşul”. Doritori sunt, dansatorii încă nu şi-au pierdut dexteritatea artistică. Iar animatori se găsesc, printre aceştia de frunte este îndrăgita solistă de muzică populară Maria Creţa Marga, cu o voce de mare sensibilitate şi cu dorinţa de a repune pe scenă o formaţie de tradiţie şi de mare autenticitate folclorică.

          Multe anotimpuri au trecut la Ruştior peste Buta Jenica, Danea Ioana, Creţa Ileana, Creţa Ioana, Negrea Ion, Tudoran Ionel, Gorgon Ion, care toţi împreună cu peste 600 de ani. Bătrânica Jenica Buta, la 93 de ani, lucrează încă în gospodărie şi se uită din când în când către Poiana Tomii să vadă dacă mai este zăpadă. Fiindcă atunci când nu mai este, sigur vine primăvara cu treburile ei. Sunt preţuiţi aceşti patriarhi ai satului pentru virtutea lor simplă şi pentru truda sănătoasă, sădită cu mâinile bătătorite de muncă.

          Satul Ruştior se mândreşte cu oameni care îşi au aici rădăcinile. Şi au învăţat primele clase în satul natal. Şi acum, la grădiniţă sunt 17 copii – educatoare Jula Delia, iar în ciclul primar 18 prichindei, îndrumaţi de învăţătoarea Viorica Maria Zagrai. Cum spuneam, sunt câteva nume care fac cinste satului Ruştior: părintele Simion Creţa, comisarul şef Dumitru Creţa, fostul finanţist Dumitru Creţa, cântăreaţa de muzică populară Maria Creţa Marga, profesoara Letiţia Jimboreanu şi Dumitru Gordon.

          La Ruştior, viaţa are o altă dimensiune. Aici vieţuieşte o comunitate bine închegată, cu gospodari din tată-n fiu, aproape 600 de suflete, cu tradiţii ce nu se pierd, cu terenuri lucrate ca-n grădină şi cu oieri ce-şi mână mioarele din primăvară până-n toamna târzie în căutarea veşniciei născute aici, în acest colţ de ţară şi de rai. La Ruştior, oamenii iubesc cel mai mult oile şi pământul.