Melania Cuc: Cu gândul la tragediile gen "Broșteni"

Îmi place să mă mint că undeva, în memoria planetei, se păstrează verile lungi și blânde, când soarele își lua măsura potrivită, iar ploile veneau la timp. Astăzi, acea memorie pare tot mai estompată. În locul serilor răcoroase, avem nopți încinse ca plita de fontă. În locul ploilor liniștite, torenți năpraznici care vin și pleacă fără veste.

Dar schimbarea climei nu e doar o poveste a zilelor noastre. În istoria Pământului au existat cataclisme care au rescris harta lumii. Continente s-au despărțit și s-au reunit, mările au devenit deșerturi, iar deșerturile s-au transformat în păduri luxuriante. Au fost ere glaciare care au înghețat aproape totul și perioade tropicale care au întins jungla până aproape de poli. Nu știm dacă atunci omul a influențat procesul schimbării – probabil că nu –, dar știm că natura are puterea să își schimbe singură fața, într-un ritm al ei, adesea nemăsurabil în viețile noastre.

Totuși, ceva s-a schimbat. Astăzi, ritmul este mult mai alert. În iulie 1757, Europa continentală fierbea la temperaturi record: peste 37°C la umbră, la Paris. În 1816, erupția vulcanului Tambora a trimis un nor gros de cenușă în atmosferă, scăzând temperaturile globale și aducând „Anul fără vară”. În România, vara lui 2007 a adus 44,3°C la Calafat, iar în 2025 am simțit din nou 44°C, însoțiți de secete care au golit fântânile și au crăpat pământul.

Cifrele nu lasă loc de interpretări: în 1825, concentrația de CO₂ în atmosferă era de aproximativ 280 părți pe milion. Acum a depășit 420. În două sute de ani, numărul zilelor caniculare dintr-o vară românească a crescut de la 10 la peste 30. În orașe, betonul și asfaltul păstrează căldura chiar și după apus, transformându-se în plite uriașe. Pădurile, care odinioară temperau clima și păstrau umezeala, au pierdut mii de hectare.

Sigur, natura își are propriile capricii. Soarele își schimbă puterea în cicluri regulate, vulcanii pot răci atmosfera pentru câțiva ani, iar orbita Pământului se modifică lent, influențând anotimpurile. Dar ceea ce vedem acum seamănă cu o fugă forțată, în care am intrat împreună cu planeta, dar noi îi punem greutăți în spate.

În alte colțuri ale lumii, tehnologia încearcă să „ajute” clima: norii sunt însămânțați pentru a aduce ploaia, radarele meteo încearcă să dirijeze fronturile atmosferice, iar proiecte precum HAARP alimentează teorii despre controlul vremii. Oficial, la noi nu se practică nimic din toate acestea. Și poate că nu ar trebui să ne gândim cum să schimbăm vremea, ci cum să nu mai grăbim schimbarea naturală.

Nu mai este doar vorba de căldură, de secetă sau de ploi torențiale. În locurile unde pădurile au fost tăiate masiv, schimbarea se vede cu ochiul liber: pământul, rămas fără rădăcini care să-l țină, alunecă mai repede; izvoarele seacă, vântul bate altfel. Și nu e doar tăierea arborilor – oamenii au schimbat și matca râurilor, au betonat albiile, iar apa, pierzând drumul ei vechi, se răzbună cum știe: inundă totul în calea ei. Nu este o răzbunare conștientă a naturii, ci o reacție firească, dar necruțătoare. Atunci când lacul dispare, când albia e forțată să urmeze un traseu nou, când verdele este înlocuit cu ciment, tot echilibrul se strică.

Și în loc de liniște și belșug, rămân pierderi, noroi și tristețe. De ce? Pentru profit. Pentru bani rapizi, care astăzi umplu un buzunar și mâine lasă un gol în pământ, în aer, în viața celor care trăiesc aici. Și ce câștig e acesta, dacă după el rămâne o rană pe fața locului unde ai crescut?

Poate că e timpul să înțelegem că nu putem lua totul de la Pământ fără să îi dăm nimic înapoi. Că nu putem strânge câștigul în mâini și să credem că paguba o să dispară singură. Și că adevăratul profit nu este un camion de lemne sau un mal de beton turnat peste apă, ci pădurea care îți dă umbră și râu care îți aduce viață.

Nu suntem stăpânii Pământului. Suntem oaspeți aici. Și, ca orice oaspete bun, ar trebui să plecăm, atunci când ne va veni rândul, lăsând locul curat și pregătit pentru cei care vin după noi.

Dar, oare, chiar dacă am renunța la confortul nostru modern, am călători din nou cu căruța, am dormi sub cerul liber, am fi cumpătați; nu am polua apa, pământul și aerul… Terra, steaua noastră albastră, ar rezista celoralate pericole iminente, despre care nu știm, nu vrem să știm nimic?