Cornel Cotuțiu: Mânios, din nou

     De fapt, e vorba de ghimpi iscați dintr-un fond latent de irascibilitate. Nu mă îndoiesc că această stare pâlpâie la cei mai mulți semeni din preajmă.

     Vasăzică: După o Europă neliniștită, din când în când,( prin crampe diplomatice, mai cu seamă), se întinde peste noi un fenomen parșiv, care ne-a ținut doi ani în neliniște, suferință, stres, adesea lacrimi de durere - da, e vorba de pandemie. Timp, fără precedent, al măștilor pe gură și al sacrificiilor nebănuite. Specia umană a fost umilită pe mai toate meridianele planetei. Am dorit să nu țină mult, dar adesea trăiam spasmul neputinței. În două buzunare ale hainelor mele mai păstrez câte o mască de atunci; ca să-mi stârnească mânie, cu gândul la cei pe care i-am prețuit și au fost răpuși de molimă.

     Răbdarea (sau resemnarea?) se convertește, iată, din când în când, pe seama execrabilelor anotimpuri, de care avem parte în ultimii ani. Ele sunt o perindare de caricaturi ale timpului planetar. Cei de vârsta mea știu ce înseamnă iarna sau toamna, vara sau primăvara. Puteam uneori anticipa schimbări de climă - după anume semne ale cerului -,  iar calendarul era reper pentru fapte familiale, mișcări adecvate privitor la fenomene ale climei, fapte ale colectivităților umane, la oraș, la sat. Or, acum, calendarul e asemenea unui ins care rătăcește printre oameni iar oamenii nu au cum  să-l bage seamă.

     Părăsim intervalul de climă, numit din moși strămoși „iarnă”. Hait ! La mine, pe Someșul Mare, am avut, pentru două zile, o zăpadă de 2 centimetri. Unde e albul nămeților, unde e celebrul „ger  al Bobotezei”,să ne curețe privirea și spiritul? Ce iarnă a fost aceasta, fără palton și căciulă, fără fular și mănuși, fără patine și om de zăpadă, fără bulgăreală? Iernile adevărate au ajuns niște ficțiuni; compensativ, citim pagini despre ea din cărțile scriitorilor noștri. Mirajul acesta al vijeliei albe - mda! - ți-l oferă Carpații. Dar câți dintre noi au lejeritatea bănească să-i urce?

     Comedia aceasta a existenței naturiste diurne provoacă similitudini cu dezastrele umane ce palpită fără odihnă în toată vremea postdecembristă . Într-un interviu la televizor, am auzit  rostindu-se zicerea „domnii de la guvern”. Dacă aș fi fost într-o stare de pace cu mine însumi, poate n-o luam în seamă. Acum, dimpotrivă, mi-a provocat o reacție de stupefacție. Adică: Uite ce compromis este substantivul „domn” în această sintagmă ! Chiar așa, „domnii de la guvern ?” În ce constă domnia voastră? Să înșirăm doar câteva „argumente”: puterea de cumpărare a românului de rând foarte afectată; cu 35% au crescut prețurile la legume; sunt constipate legi care blochează reforme imperios necesare; se proliferează un analfabetism, ce urcă de la Răscrăcănații din Deal până la fotoliile unor guvernanți; așa zisa „coaliție guvernamentală” e un tertip pentru „domni” să-și apere/să-și păstreze scaunele (nu de decizie, ci de profit personal); voci cumpătate, dar surdinizate, anticipează că vom trăi cel mai costisitor Paști (apropo: oul va mai fi roșu?); criza guvernării provoacă episoade de crispare și constipație (aici, nu-i bai, căci avem hârtie igienică, în ciuda pădurilor rase de pe suprafața pământului românesc, cu îngădința somnolentă a domnilor de la guvern); globalizarea va avea un final incert; pensiile sunt negociate după viziune proprie a fiecărui „domn” din coaliție. Iar ce se întâmplă acumîn țară, sper că generațiile următoare cu siguranță vor face retrospective lucide și clătinări din cap.

     Și pentru ca mirarea noastră să devină mai consistență, de un an încoace avem parte, în vecinătate, de invazia criminală a paranoicului Putin și întreaga cohortă de bolnavi de la Kremlin. Românul de rând sau cel cu rost de decizie s-a comportat admirabil cu milioanele de refugiați ucranieni trecuți prin țara noastră și, deopotrivă, cu sutele de mii, mame, copii, găzduiți gratuit pretutindeni în locurile de cazare, existente sau construite pentru ei. Au parte, de la mic la mare, de prețuirea noastră frățească, generoasă. Ei bine, în aceste împrejurări, guvernul de la Kiev are un comportament de ins cu hibe de caracter. Două episoade publice ilustrează aceasta: interzicerea limbii române în școlile românești din teritoriile trăite de veacuri de către români și persecutarea bisericilor ortodoxe românești de aici. Iar acu-acu, s-a iscat povestea cu Delta Dunării, în care - hopșa !- taman acum ucrainienii și-au găsit să își revendice canalul Bâstroie. Cum de tocmai acum, când toată Ucraina e dărâmată, zdrobită, însângerată? „Bâstroie”, în limba slavă (deci și la ruși și la ucrainieni), înseamnă „repede”. Bre! autoritate ucrainiană, străduiește-te să închei repede nemernicul de război și abia apoi pune-ți gândul la teritoriile altora și la condițiile civile ale minorităților etnice ce îți cultivă pământul.

     Și bineînțeles că Piaza Rea nu a rezistat să nu sporească în Europa, prin răul subpământean, cumplite episoade de moarte, durere, panică, oroare, foame, întuneric. A făcut-o, spre groaza noastră (doar de telespectatori), prin cutremurele din Turcia, Siria și, un pic mai târziu, dar „mai blând” în Oltenia noastră.  

     Nu ai cum acuza natura de rea voință, nu o poți acuza de demonism de subterană. Cumplit ce s-a putut întâmpla acolo: zeci de mii de copii, femei, bărbați omorâți sub dărâmături. Și: mâncare, apă, medicamente, adăpost. Ce se va întâmpla cu ei, după ce va trece etapa aceasta a ajutoarelor imediat necesare?

     Iar ca o glazură peste tensiunile acestea, umane și naturale, am avut parte de seisme mai potolite acolo  unde ne așteptam cel mai puțin: în pământurile  Coloanei fără sfârșit, a porții sărutului și mesei brâncușiene. Să zicem că celebrul artist român nu le-a dat voie mai mult.