Virgil RAȚIU: Ploaie de mesteceni

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

     Nu-mi amintesc exact, dacă îmi amintesc bine. S-a petrecut prin 1973, rețin anul. În cotidianul Ecoul, organ al PCR și Consiuliului județean Bistrița-Năsăud – astăzi, cotidianul Răsunetul. Cu o poezie. Singulară, încadrată în chenar, pe pagina culturală săptămânală. Semnată: Virgil Rațiu. Ploaie de mesteceni se intitula. Poezia nu am păstrat-o. S-a rătăcit cine știe cum sau nu a mai contat de luat în seamă. Cred că era o versificație „aluzivă”. Că făcea trimitere la o ploaie, peste România, de mesteceni siberieni, „vestiții” mesteceni cântați cu emoție și ură de Serghei Esenin… Nu există nici un strop de „eroism” literar în treaba asta. Era o pozie pur și simplu. Cum nu am exaltat niciodată dacă se întâmpla „ceva bine” în favoarea mea, îmi aduc aminte că am avut un scurt tresărit de luminare când am văzut poezia tipărită. Atât. Știam bine că acel „debut” singular în pagini publice nu însemna, de fapt, nimic. A fost un mic pas în „hăul literar” care, probabil, mă aștepta. Ceea ce s-a și întâmplat. Adevăratul debut literar l-am regizat singur, nu întrevăzusem în acea vreme nici o altă cale de „răzbire”. În 1976 am tipărit, în regie proprie, deci pe banii autorului, la Editura Litera, București, volumul de poeme Atunci când te reîntorci acasă. Redactor de carte a fost poeta Passionaria Stoicescu. Grafica copertei: Emil Chendea, artist plastic care nu după multă vreme a „dispărut” în nebuniile și visul americane, nemaiîntâlnindu-l vreodată. Îi rămân bunului grafician și acum recunoscător. Miezul volumului îl reprezenta și îl reprezintă și astăzi Ardealul transilvănean pe care îl cânt pur și simplu, cu toată puterea mea de creator. Reaîntoarcerea acasă a fost și a rămas dintotdeauna visul oricărei ființe umane, alungată undeva aiurea, departe de locurile natale, ori plecată pe coclaurii lumii de bună voie, este să revină cândva, cumva, acasă, cu atât mai mult atunci, cum s-a petrecut la noi din nefericire, în 1940, după câțiva ani să revii acasă din „exil”, din refugiul din fața terorilor, să te întorci în Ardealul de Nord, în iubita Transilvanie, mereu confundată cu țara, cu patria, da. Ca obiect tipărit, discuția cu redactorul de carte (am înțeles, la sugestia directorului Editurii Litera –nu-i mai rețin numele), a stârnit animozități, redactorul ținând și insistând să înlocuiesc în texte substantivul propriu Ardeal cu Transilvania. „Frumos reintru-n Ardeal cantr-un temple…” (Pe atunci era deja în vogă Ioan Alexandru cu Imnele Iubirii.) Am refuzat cu îndărătnicie acea intervenție în miezul versurilor. Dacă aș fi acceptat compromisul, placheta de poeme și-ar fi pierdut „ținta”, scopul, forța de penetrare în marea unduitoare a liricii. În cele din urmă, cartea a apărut așa cum am propus-o. Fără nicio modificare. Dezamăgirea mea a fost, atunci, alta: nici un comentator al plachetei de versuri nu a remarcat „vulcanul” care ardea în miezul acelor versuri, care răscolea și recompunea reîntoarcerea refugiaților la casele lor, după retragerea ungurilor, în 1944, de pe teritoriile Ardealului de Nord ocupate abuziv la ordinul lui Htler și la solicitarea criminal-expresă a oficialilor maghiari de la Budapesta! Doar câțiva prieteni m-au felicitat pentru cartea de debut: Atunci când te reîntorci acasă. Și iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, acasă am rămas și acasă vom rămâne, toți, românii, indiferent de strigoii care încă dau de pământ cu Tratatul de Pace de la Trianon, din 1919, momentul crucial istoric când România a devenit ceea ce trebuia să fie demult și de drept! (Dacă cineva își pune întrebarea cât a costat tiparul cărții, pot răspunde cu lejeritate: în 1975 am „investit” prin intermediul editurii 4.500 lei, iar la un an de zile distanță, din vânzarea de carte, am primit prin mandat poștal, eu chiar mirându-mă! 5.500 lei. Astea, poate, întrucât: Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă!... Din păcate pomenita lege a lui… Antoine Lavoisier, astăzi, nu mai are funcționalitate și valabilitate în natură, cu atât mai puțin în viața de societate. România, după 1990, a pierdut aproape totul, de câștigat a câștigat nimic, a asumat cu „ajutorul” atoatefesene și o zi! mai mult decât o falsă, neînțeleasă libertate și a „captat” un iz de democrație foarte „originală”; iar de transformat s-a transformat: însă nu în bine și nici întru progresul națiunii!