Nicolae SILADE: Forme de litere

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Bine spus amintiri, pentru că au fost mai multe, și nu neapărat într-o publicație. Dorința de a-mi vedea numele tipărit am avut-o încă de copil, când decupam în radiere (nelipsitele gume de șters din penarul de lemn al elevului din acele timpuri) diferite forme de litere, pe care le imprimam apoi cu tuș negru pe foile din blocul de desen, cea mai importantă realizare fiind o ștampilă de gumă cu numele meu, pe care o aplicam peste picturile în acuarelă realizate atunci. Nu pot uita, din vremea aceea, orele de caligrafie, scrierea cu toc și peniță, cu cerneală albastră sau violetă, „N” mare de tipar, „n” mic de tipar, „S” mare de mână, „s” mic de mână etc. etc.

Apoi, cred că numele tipărit de către altcineva mi l-am văzut prima oară în „Programul de Radio și Televiziune”, care anunța difuzarea unei poezii umoristice, pe care am compus-o în grădina casei, împreună cu tatăl meu (un vers – eu, altul – el). Cred că era un program de scriere creativă, inițiat de tatăl meu, care tot Nicolae Silade se numea. Țin minte și acum acele versuri:

„Într-o zi posomorâtă,/ De aprilie doisprezece,/ Ne-am gândit să facem treabă,/ Atât doi cât lucră zece.// Și-am pus mâna pe unelte,/ Ba pe greblă, ba pe sapă,/ Și cât bați, frate, din palme/ Holda-i gata semănată.// N-am gătat lucrul cu bine,/ Că din stupi a evadat/ Un șuvoi de cinci albine/ Și pe cap ne-au înțepat.// La urmă ce o să fie,/ Ca răsplată-a lucrului,/ Ne-am ales cu cinci cucuie/ Drept în vârful capului.”

Mi-am mai văzut, după aceea, numele tipărit și în revista „Urzica”, și în revista „Pentru Patrie”, dar și în unele publicații literare, dar nu ca semnătură a propriilor creații, ci doar ca răspunsuri la „Poșta redacției”, primite de la Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu, Emil Brumaru, Al. Cistelecan, Alex Ștefănescu, Ana Blandiana, ale căror sugestii, sfaturi, aprecieri au fost esențiale pentru încercările mele literare din acea vreme.

Profit de ocazie pentru a reafirma utilitatea acelor „poște ale redacțiilor”, adevărate bariere la intrarea în literatură, care se ridicau doar pentru valorile autentice. Ele sunt cu atât mai utile în ziua de azi, când asistăm la un foarte periculos asalt al mediocrității, când se intră în literatură prin nenumărate căi, mai mult sau mai puțin ortodoxe.

Dar prima oară când mi-am văzut numele tipărit împreună cu o poezie a fost în revista „Orizont”, prin 1977, cred, după cutremurul din martie, când regretatul Aurel Turcuș a publicat un grupaj al membrilor cenaclului „Cuvinte românești” din Lugoj. Dar bucuria întâlnirii cu propriul nume tipărit mi-a fost umbrită de cenzura acelor vremuri, care a modificat sensul primului vers, „vin cu vrerea mea toată în vreme”, înlocuind „vrerea” cu „vremea” [că doar nu era să lase politrucii vreun poet să aibă „vrere”], iar ultimul, înlocuit în întregime, a devenit „adevărate vestiri la gura furnalelor”, o rostire comunistă, care se potrivea ca nuca în perete cu celelalte versuri.

Adevărata bucurie a venit, însă, când mi-am văzut numele „adunat pe-o carte”, în 1979, la Editura Litera, pe volumul „Visul în lucru”, apărut în regie proprie și distribuit în toate librăriile din țară. Țin minte că mă lăudam cu această „ispravă” doar fetelor recent cunoscute, care voiau să mă cunoască mai bine și pe care le plimbam prin fața vitrinelor în care era expusă și cartea mea. Nu știu dacă le cuceream cu asta, dar parcă se lăsau mai ușor cucerite.