Adrian ALUI GHEORGHE: Am debutat de câte ori a fost nevoie

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat. Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Ilie Rad

Debutul? Am debutat de atîtea ori, în viaţa asta, încît am ajuns să consider drept dată absolută a debutului chiar data și momentul naşterii…! Ţipătul (sau scîncetul?) acela a fost primul meu vers inspirat…! Că zicea şi (colegu’) Nietzsche alintîndu-se, vorbind de „debutul” său (sau al altora) ca om: „Fiecare om care se naşte conţine certitudinea care face omenirea descifrabilă şi esenţa nemuririi posibilă. Copilul este momentul de sublimare a eternităţii, şi chiar aventura sa pămînteană ne întăreşte ideea că fiecare ratare acunde o mare izbîndă. Dacă unul la un milion sau la o sută de milioane s-ar naşte ca natură excepţională, după modelul Christic, vă daţi seama ce joc al sorţii ar deveni viaţa?”. Negîndindu-mă, fireşte, la asta, m-am apucat de scris poezii prin clasa a doua (chiar aşa!), ascunzînd de toată lumea caietul cu versuri despre toamnă (cu predilecţie!) ca o mare ruşine. Ruşinea aceasta am făcut-o publică prima oară în ianuarie 1972 (la vreo 13 anişori!), cînd am apărut cu poezia ”Avântul frumuseții” în revista „Cutezătorii” (o revistă săptămânală pentru școlari și pionieri, apărea într-un tiraj incredibil pentru ziua de azi, de câteva sute de mii de exemplare). Fiecare școlar avea revista lui, exemplarul lui, prin abonament. Cred că era obligatoriu acest abonament. Revista avea câteva pagini de ideologizare comunistă, dar avea și consistente pagini de istorie, cultură, educație civică. O rubrică, susținută de un important poet interbelic, chiar din categoria suprarealiștilor, convertit la realismul socialist, e vorba de Virgil Teodorescu, se numea ”Atelier literar”, el ”m-a girat”. Cînd mi-a apărut „poezeaua”, ca debut absolut, în ianuarie 1972, a murit tata…! Apoi am re-debutat în revista „Cronica”, prin 1974, cu „un grupaj” de două „poezele”. Cînd a apărut revista, au fost în Piatra Neamţ (şi în ţară!) nişte inundaţii din categoria „mamă, mamă!”, că nimeni nu avea chef de (re)debutul meu, toţi umblau să-şi salveze pielea, era mai interesant ce se întîmpla în jur. Mă simţeam ca un „idiot” (dostoievskian, evident!) gîndindu-mă la poezie în acele condiţii…! Apoi am re-debutat în „Luceafărul”, în numărul din 4 martie 1977, la marele cutremur…! Umblam pe 5 martie, a doua zi, cu revista în buzunar, mi-era ruşine să o arăt cuiva, toată lumea plîngea pe cineva, cutremurul distrusese poezia din fiecare. Aş fi putut intra în „fandacsie”, vorba filosofului, cu aşa potriveli dramatice…! După aceea n-am mai ţinut cont de dramele care s-au (mai) potrivit cu re-debuturile mele, mi-am zis că şi poezia poate fi o dramă ca oricare alta, deşi şi azi, cînd scriu cîte un text, am senzaţia că tulbur ceva din ordinea lumii, că potrivirea de cuvinte nu-i întîmplătoare, o rană are nevoie de tăişul care să o deschidă…! Într-o legendă teosofică se spune că, la un moment dat, se vor amesteca toate cuvintele din lume, din toate graiurile şi se va scoate, cu o mînă sau cu un glas de copil, un sin­gur cuvînt care va fi capabil să distrugă omenirea aşa cum tot el, cuvîntul, a fost capabil să o nască. În fond, m-am convins într-o viaţă, scriitorul asta face, amestecă mereu literele şi cuvintele, în căutarea acelui cuvînt, unicul, care nu neapărat exprimă adevărul, cît declanşează energiile care freamătă în materie nedescătuşate.