Lucian VASILIU: Prefigurare

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Am sentimentul, ca mulți confrați, că debutez de fiecare dată, mereu nemulțumit (sau parțial satisfăcut) de rezultate.

Față de astăzi, dificil era debutul în anii 1970-1980!

Să zicem:

După imundele Teze PCR din vara anului 1971 (eram înspre vacanța dintre clasa a XI‑a și a XII-a), tatăl meu a decedat, marcat și de perspectiva „revoluționară” de program ideologic de inspirație nord-coreeană.

Șocul pierderii lui (eram 3 băieți în familie), m-a destinat bibliotecii, pe fond de depresie accentuată. Primele pagini versificate i le-am prezentat profesorului de română, Mihai Daraban. Erau exerciții poetice sub semnul lecturilor consistente din Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Topârceanu, Voiculescu, Goethe și literatură clasică, greacă și latină.

Urma să apar în revista Liceului nr. 1 din Bârladul lui Tache, Ianke și Cadâr. Mă bucuram la gândul că, în absolut, se va mândri interbelicul meu tată, preot de țară, absolvent de Teologie în Cernăuții anilor 1930.

Ca multe alte reviste școlare, și cea a Liceului meu (numit, după 1990 „Mihai Eminescu”) a fost desființată. Altele, din ce în ce mai ideologizate. Astfel încât, m-am văzut „debutat” la Gazeta de perete a școlii, cu 5 poeme onorabile pentru cei 17 ani ai mei.

Debutul, ca prefigurare, s-a petrecut la „Poșta redacției”, în revista consacrată Contemporanul, unde mi-a răspuns, favorabil, Ana Blandiana.

Adevăratul debut a fost în revista Convorbiri literare, proaspăt reapărută în Iașii Junimii, respectiv în nr. 16(40) din 10 august 1973. Nu fusesem admis la Facultatea de Drept din București (concurență uriașă, meditații pe care eu nu mi le puteam permite, referințe ideologice; reîncepuse cercetarea dosarelor, în cazul admiterii la anumite facultăți etc.).

Reușisem în toamna anului 1972 să devin elev al Școlii Postliceale de Biblioteconomie din București. În vara anului 1973 fusesem repartizat pentru practică la Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” din Iași (spre bucuria mea: tatăl mă crescuse în cultul a 3 mari orașe – Cernăuții studenției lui interbelice; Iașii Junimii, ai Mitropoliei și ai Universității; Bucureștii uniunii tuturor românilor).

Sub genericul de atunci „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, astfel m-a prezentat poetul Ioanid Romanescu (1937-1996) cu 5 poeme:

Cu un an în urmă, primeam din partea unui elev al Școlii de Biblioteconomie din București un plic voluminos. Poeziile erau interesante, câteva din ele chiar publicabile, dar semnatarul rubricii („dintre sute de catarge” – n.m. L.V.) descoperise și o poezie ce-i fusese dedicată – așa că nu a luat lucrurile prea în serios. Și iată, într-una din zile a venit însuși Lucian Vasiliu, un tânăr tăcut, cu înălțimea lui îndoită de teancul de manuscrise pe care îl avea sub braț. Nu am schimbat între noi decât cuvinte de salut, pentru că în urma lecturii poeziilor sale, nu mai era nevoie de o altă conversație.

După ce am cumpărat revista, de la un chioșc, m-am gândit, reverențios, la tatăl meu și la toți intelectualii persecutați de Regim.

Țanțoș ca un țăran pe bicicletă (vers semnat de Geo Dumitrescu, poetul care m-a publicat ulterior în presa culturală), mi-am revenit din reverii indicibile, intrând, smerit, printre rafturi și cărți, incunabule, ediții princeps, în miezul Bibliotecii. În urma mea, parcă primeam aplauze nu numai din partea celor din familia mea de răzeși, agricultori, apicultori, dascăli și proletari, ci și de la Sapho, Shakespeare, Villon!

Mă ovaționau, parcă, și mâțele și motanii junimistului Ion Creangă, de pe acoperișul astral al Bojdeucii din mahalaua celestă Țicău (Mihai Ursachi).