Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Leon-Iosif Grapini: Viața, de la capăt

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

Lăsând la o parte versurile adolescentine dedicate ei, despre MAMA am scris o carte întreagă, romanul autobiografic Viața, de la capăt. Portretul ei se conturează clar din câteva frânturi extrase din acest volum.

Mama era o femeie frumoasă, și la chip, și la trup, mai multe cuvinte sunt de prisos. Însă norocul a ocolit-o în viață, șansele au trecut pe lângă ea, cel puțin în tinerețe, când visele și speranțele au aripi mari și puternice și te duc departe în destin. (...) Mariajul ei a fost de scurtă durată, la patru ani de la căsătorie, gelozia nejustificată a tânărului soț a dus la despărțirea lor. Eram de un an și câteva luni când a avut loc nefericitul eveniment, regretat de tata. (...) Fiind harnică, puternică și ambițioasă, mama nu se dădea în lături de la muncă. (...) În ciuda greutăților de tot felul, cu doi copii pe cap, cu o mamă cicălitoare, cu lucru zi de zi pe ogoarele și fânețele satului, cu nevoi multe, mama era o fire veselă, încrezătoare și comunicativă, prin casă cânta mai tot timpul, deretica și gătea cântând, torcea și țesea cântând, avea o voce minunată, așa credeam noi, așa și era, însă nu și-a cultivat talentul, nu avea cum. (...) Femeie tânără de la sat, cu credință, dar și cu îndoieli, cu respect pentru tradiții și ritualuri. (...) Avea mania curățeniei, a lucrului bine făcut, nu putea suferi dezordinea... (...) O altă obsesie era educația noastră, ne lovea cu nuiaua peste degete ca să scriem frumos, ne urmărea să avem temele făcute, până pe clasa a patra învăța fiecare lecție, să ne poată asculta, când avea mult de lucru și era obosită ne verifica după manual. Din acest punct de vedere a fost drastică, neiertătoare și neînduplecată. (...) În momentele de tandrețe, care au fost cu duiumul, ne săruta și ne mângâia, vorbea blând, nu-și motiva atitudinea și faptele, de altfel, nu știu să fi recunoscut vreodată că a greșit. (...) ...ne vorbea despre însemnătatea școlii și despre dorința ei de a pleca la oraș, dar nu i-a permis bunicul, Numai învățând veți scăpa de un trai greu așa ca al meu. Avea o vorbă, Învățătura schimbă soarta. Și eu, și sora mea am fost premianții clasei în toți cei opt ani de școală generală, pentru premiu nu am primit, ca alți copii, recompensă, Învățați pentru voi, răsplata va veni mai târziu, și nu de la mine. (...) O mamă iubitoare, dar și intransigentă, cineva trebuia să țină locul tatălui.

Iată, din aceeași carte, reacția mamei, când, în gimnaziu fiind, mi-a descoperit caietul cu creații literare:  ...îl răsfoiește, citește pe sărite câteva versuri, poezii, m-am gândit eu, dacă asta va face în viață, va avea de suferit, va muri de foame, iar poezii, băiatul ăsta altceva nu știe să scrie, ba da, apar compuneri, pe acestea stăruie cu privirea, chiar citește câte un paragraf întreg, fain, nimic de zis, de unde o fi având mintea asta, sigur i se trage de la cărțile citite, faină și asta, de unele a auzit, (...) citind acum i se umezesc ochii, vai, dragul de el, ce-l așteaptă, pe asta nu o știe, ia să o citească, Doamne păzește și apără, doar nu i-a căzut dragă vreo țigăncușă, că-l și omor, ia uită-te la el ce poveste, nu poate fi adevărat, (...) apoi îi trece îngrijorarea, dă peste compunerea închinată ei, o știe de când a fost scrisă, i-a citit-o el, dar o mai citește și ea, toată, nu ca pe celelalte, și plânge citind, of, dragul mamii.

Poate că nu am fost (nu sunt) la fel de puternic ca mama, căci, după o lună de viață cazonă în liceul militar de la Alba Iulia, i-am scris să vină și să mă ia acasă, grabnic a venit, după îmbrățișări și lacrimi, mi-a spus: „Ori rămâi în liceu și ajungi cineva, ori te duc acasă și vei fi toată viața un om muncit ca mine. Tu alegi”. Și am ales.

Privindu-mă, pot afirma că eu sunt mama. Mi-a încredințat ființa ei ca s-o port în lume, cu gesturi și mai ales cu trăsături, celor reliefate mai sus, dacă nu toate, în parte măcar, le-aș adăuga și altele: perseverența, cicăleala, nemulțumirea, nerăbdarea... și mă opresc, toate făcându-mă ființa care sunt. Sunt fericit că încă o pot vedea aievea.

„Vă invit la o lectură agreabilă, deconectantă, care, vă previn, vă va răscoli afectele” încheie Icu Crăciun cronica sa la romanul meu autobiografic. Nu știu câte persoane au citit cu ochii umezi Viața, de la capăt, de una sunt sigur, am surprins-o zdrobindu-și lacrimi pe obraz în timpul lecturii, era mama.

                                                                

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5