Liviu Rebreanu-“Codrea”-1908

După renunţarea la cariera armelor, în februarie 1908, Liviu Rebreanu revine în Prislopul copilăriei şi adolescenţei, unde poposeşte vreo doi ani, ocupând funcţii mărunte la primăriile din Măgura Ilvei, Nimigea de Jos şi în Vărarea.

În anul 1908 este, cu întreruperi, ajutor de notar în comuna Măgura Ilvei, unde era notar un fost coleg de şcoală, Alexa Candale. Aici scrie povestirea “Codrea”, pe care o trimite revistei “Luceafărul” de la Sibiu.

Povestirea apare în periodicul sibian, apoi este reeditată în alte reviste sau în culegeri de nuvele şi povestiri sub titlul: “Lacrima”, “Dezertorul” şi Glasul inimii (Gavril Scridon, Liviu Rebreanu între “Oameni de pe Someş”, Bistriţa, 1976).

Personajul va fi reluat şi în “Ion” cu limbajul său şi cu gestica specifice celor care au slujit ani mulţi la oaste:

“Doisprezece ani a slujit pe împăratul ca toboşar. A colindat câte ţări şi mări, s-a bătut cu “pământul”, cu “burcuşul”, o dată a fost şi prizărit printr-un picior.

Dar nicicând nu şi-a pierdut voioşia. Numai în noianul primejdiilor i se răvenea sufletul”.

După multe fapte de vitejie cu care se mândrea mereu, Codrea a venit acasă. Ce fată frumoasă mai era pe atunci baba Firoana! O jumătate de veac au petrecut în căsuţa aceea dărăpănată, au avut mulţi copii, dar şi multe necazuri. Pâinea ce-o mâncau era stropită, din belşug, cu sudoarea muncii.

Fiecare secvenţă de vreme trecută, lăsa urme pe faţa lui Codrea. Toate au trecut, cum trece apa, mereu la vale, copiii s-au aşezat pe la casele lor, iar el, Codrea, a rămas iar singur cu Firoana.

Tot sufletul i se luminează când îşi aminteşte de faptele lui de arme, de momentul când, singur a recuperat boii, de la companie, luaţi de duşman. Atunci, comandantul era “cât pe-aci să-l înghită de voios”.

După puţin timp, bucuria îi este întunecată de nu văl de tristeţe. Se gândeşte la cei şapte feciori ai săi, care l-au umplut de ruşine, dezertând de la oaste. Speranţa pusă în Ionică, mezinul familiei, i-a fost şi ea înşelată.

Iată că într-o seară, tocmai “când se ciondănea cu baba”, apare şi Ionică, fugit de la oaste, pentru că “i-a fost dor de-acasă” şi pentru că “străinii sunt răi şi te batjocoresc”.

Mut de supărare şi de durere, Codrea s-a întors cu faţa spre perete şi i-a zis, cu glas aspru şi poruncitor, să se întoarcă la oaste.

Cea mai mare ruşine a lui moş Codrea aceasta a fost. “Să fi fost oricât de prăpădiţi, oricât de beciznici, numai asta să nu i-o fi ticluit”.

El nu înţelegea că feciorii lui, o generaţie mai evoluată, nu mai acceptau batjocura străinilor, nu mai erau dispuşi să lupte pentru o cauză care nu era a lor, nu mai voiau să slujească imperiul habsburgic.

Schiţa de debut “Codrea” se pare că a avut printre modele pe Samoilă Rebreanu şi pe Irina Bulea, bunicii prozatorului.

Mezinul familiei, Tiberiu Rebreanu, şi-i aminteşte astfel: “Bunicul avea o statură înaltă, era zvelt, cărunt, cu profil liniar. În tinereţe era blond, dar a încărunţit degrabă, iar bunica era mititică, bună, frumuşică şi isteaţă din cale afară”.

Eroul schiţei are şi el trăsături apropiate de ale modelului Samoilă, din Chiuza: “Era un moşneag sfătos Codrea, un moşneag înalt şi drept ca un steag, cu ochi albaştri de femeie, limpezi şi adânci”.

Între publicarea schiţei de debut, în 1908, la 23 de ani, şi apariţia romanului “Ion”, 1920, au trebuit să treacă 12 ani. Foarte mult, dacă ne gândim că Mihail Sadoveanu scotea de sub tipar, aproximativ în aceeaşi perioadă, trei-patru cărţi pe an. După alţi 12 ani, autorul lui “Ion” va fi unanim recunoscut drept cel mai mare romancier român. Apele la izvor domoale, scria Nicolae Gheran, au început să fie năvalnice. În 1922, va apărea “Pădurea spânzuraţilor”; în 1925, “Adam şi Eva”; în 1927, “Ciuleandra”; în 1929, “Crăişorul”; în 1932, “Răscoala”. Drumul prozei rebreniene, dur şi anevoios, săpat în stâncă, rămâne pentru mulţi cercetători un miracol.

Mărturisirile scriitorului sunt în măsură să limpezească lucrurile:

“Uneori simt cu mare luciditate cum mi se scurge, în picături lente, sângele şi viaţa ca să se transforme în altă viaţă şi alt sânge, să se transfigureze în oameni noi şi într-un univers nou.

De multe ori ostenit, extenuat, aş vrea să mă smulg din frământarea asta singuratecă, să beneficiez de bucuriile mărunte, banale, dar bucurii ale vieţii care trece în ritm din ce în ce mai vertiginos. Şi nu se poate. E o vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă, care mă face să uit tot restul şi să-mi trăiesc toate satisfacţiile într-o lume de ficţiune, dar cu atâta intensitate, de parcă ar fi mai reală decât realitatea”.

(Liviu Rebreanu – La lumina lămpii, pag. 278-279)

Grigore Marţian