Luceafărul, veşnicia noastră

Ideea de genialitate în sistemul filosofic al lui Schopenhauer ocupă locul central. Geniul este mintea aplicată exclusiv la obiect, subiectul cunoscător pur „care iese din contingenţă şi se aşează în faţa metafizicului.” El trăieşte în spaţiul astral, ignorând interesele voinţei lui individuale. În lumea înconjurătoare geniul este distrat pentru că îşi aplică tot focarul spiritului său asupra unui obiect, astfel de purtare nu poate fi specifică omului comun, de aici vedem că geniul se izolează.
Această teorie a genialităţii lui Schopenhauer a făcut-o Mihai Eminescu în Luceafărul. Astrul fiinţează într-o zonă superioară, neânţeles de o femeie căreia nu-i este comun geniul, de unde se smulge cu dificultate, însă această criză sexuală i se vindecă repede. Luceafărul rămâne în continuare în „lumea lui”, ca subiect cunoscător.
Pe de altă parte vedem în Luceafărul o încercare a Cătălinei care doreşte a se transporta pe un superior plan de existenţă, însă fără a avea forţa să se desprindă de teluric. Cătălina foloseşte o formulă teurgică pentru a-l smulge pe Luceafăr din cer, astrul necoborând prin voinţa sa, ci vine prin descântecul fetei, suavă chemare a iubirii.
„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează.”
Hyperion nu este absolut, este doar o fiinţă creată, ieşită din haos, de durată infinită, pentru că altfel nu avea sens a-şi cere pieirea. Poetul sugerează durerea prin tăcerea lui. După întrebarea Luceafărului,
„Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?”
Cătălina îi oferă singura soluţie posibilă,
„Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”
Trebuia deci ca Ziditorul să-l descarce de nemurire, devenită o serioasă povară. Luceafărul străbate nemărginirea pentru a ajunge la tronul Celui Absolut.
„Porni Luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele,
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.”
Elanul spre absolut duce la negaţie şi la izbăvirea prin înţelegere. Acolo unde ajunge Luceafărul lipseşte chiar şi posibilitatea de cunoaştere.
„Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.”
Mihai Eminescu formulează geneza timpului, după G. Ibrăileanu, idee la care nu se raliază şi D. Caracostea, care spune că Eminescu nu numai că nu formulează geneza timpului, dar, voind să sugereze absenţa oricărei putinţe de a cunoaşte, înlătură odată cu ideea de loc şi pe aceea de timp, pentru că numai astfel te poţi apropia de acel absolut pe care vrea să-l sugereze prezenţa divinităţii. Luceafărul trece hotarul dintre cele două lumi antinomice, cea a fetei de împărat şi cea a lui şi ajunge acolo unde limitele şi timpul nu mai au nici un înţeles, acolo unde Părintele Luminilor îl trezeşte. Cu mâna-i eternă, Ziditorul îi arată Luceafărului, pe pământul rătăcitor în haos, o pereche de îndrăgostiţi, Cătălin şi Cătălina, care îşi sorbeau iubirea deplină în cântece de fericire.
„El tremură ca alte dăţi
În codrii şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri.
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul,
Ce-ţi pasă ţie chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
Geniul nu cunoaşte moarte, iar numele lui scapă de noaptea uitării, însă el, geniul, aici pe pământ, nu este capabil de a fi fericit şi nici de a face pe cineva fericit.