Clipe eminesciene

Ideea de genialitate în sistemul filosofic al lui Schopenhauer ocupă locul central. Geniul este mintea aplicată exclusiv la obiect, subiectul cunoscător pur „care iese din contingenţă şi se aşează în faţa metafizicului.” El trăieşte în spaţiul astral ignorând interesele voinţei lui individuale. În lumea înconjurătoare geniul este distrat pentru că îşi aplică tot focarul spiritului său asupra unui obiect, astfel de purtare nu poate fi specifică omului comun, de aici vedem că geniul se izolează.
Această teorie a genialităţii lui Schopenhauer a făcut-o Mihai Eminescu în Luceafărul. Astrul fiinţează într-o zonă superioară, neînţeles de o femeie căreia nu-i este comun geniul, de unde se smulge cu dificultate, însă această criză i se vindecă repede. Luceafărul rămâne în „lumea lui”, ca subiect cunoscător. Pe de altă parte vedem în Luceafărul o încercare a Cătălinei care doreşte a se transporta pe un superior plan de existenţă, însă fără a avea forţa să se desprindă de teluric. Cătălina foloseşte o formulă teurgică pentru a-l smulge pe Luceafăr din cer, astrul necoborând prin voinţa sa, ci vine prin descântecul fetei, suavă chemare a iubirii.
„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează.”
Elanul spre absolut duce la negaţie şi la izbăvirea prin înţelegere. Acolo unde ajunge Luceafărul lipseşte chiar şi posibilitatea de cunoaştere.
„Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.”
Mihai Eminescu formulează geneza timpului, după G. Ibrăileanu, idee la care nu se raliază D. Caracostea, care spune că Eminescu nu numai că nu formulează geneza timpului, dar, voind să sugereze absenţa oricărei putinţe de a cunoaşte, înlătură odată cu ideea de loc şi pe aceea de timp, pentru că numai astfel te poţi apropia de acel absolut pe care vrea să-l sugereze prezenţa divinităţii.
Luceafărul este o „construcţie muzicală perfectă”, cum aprecia G. Călinescu, acum sensul devine satiric, geniul solitar este Astrul, Cătălin şi Cătălina constituie efemera umanitate, iar tehnica este liturgică, în timp ce plasticitatea ideilor este colosală.
Civilizaţia românească este o civilizaţie a brazilor şi a stejarilor, de altfel locul civilizaţiei noastre este codrul, iar natura este o entitate metafizică, adică o materie în mişcare nesfârşită, codrul, râul, marea, luna, constituie idei şi divinităţi, doar omul apare ca un fenomen. La Eminescu natura există într-o imagine elementară, în care cantitatea domină cu autoritate, jalea este efectul de euforie al germinaţiei universale, omul trebuie să păşească lunatec spre codru şi lac şi să înceteze orice efort de împotrivire interioară. Aici natura este raiul, locul dorinţei împlinite, după care urmează nelipsitul somn în tainicul codru.
„Adormi-vom, troieni-va
Teiul, floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.”
Mihai Eminescu scrie, în stil folcloric, adevărate capodopere, „Mai am un singur dor” fiind una dintre aceste poezii. Poetul se aşează la malul mării, pe o margine de infinit, ducând dorul codrului.
„Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin...”
Eminescu privind pădurea, nu o personifică neapărat, sau nu foloseşte o alegorie medievală, cum se vede în „Povestea Codrului”, de exemplu, aici observăm un proces mai adânc, ni se dezvăluie o imagine a unei relaţii ciudate între o entitate naturală şi un destin pe care a încercat să-l ocrotească. Relaţia aceasta o observăm în copilăria poetului, valorificată estetic într-un fragment postum, „Fiind băiet, păduri cutreieram.”
Totul exprimă arhaicul, forţa şi dăinuirea codrului care păstrează mitul permanenţelor şi la care cel care a plecat pierde accesul în el. O unică cale rămâne, aceea a reintegrării, printr-o ultimă regresie, în „Mai am un singur dor.” Proximitatea codrului este condiţia somnului senin. De la „Fiind băiet păduri cutreieram”, la „O, rămâi”, sau „Povestea codrului”, pădurea ca mit se referă la poet, la arhetipurile unui subconştient individual. Însă, progresiv, se coagulează un mit al codrului ca mit naţional, legat de un subconştient colectiv, al unei etici arhaice, iar în concepţia marelui poet, de codru se leagă un destin mai înalt decât cel individual, o aureolă magică care-l încarcă cu o atotştiinţă care lipseşte omului şi depăşeşte graniţele istoriei printr-o viziune tainică a ţelurilor misiunii unui popor într-un anumit spaţiu.
Codrul rămâne neschimbat de la începuturi şi reprezintă prezenţa şi martorul măreţiilor încremenite din timpuri mitice.
Geniul nu cunoaşte moarte, iar numele lui scapă de noaptea uitării, însă el, geniul, aici pe pământ, nu este capabil de a fi fericit şi nici de a face pe cineva fericit.