Lucreţia Bucur

Clopoţei de argint

Clopoţei de argint, clopoţei de sanie,

Duiosul vostru cânt

În văzduh se înalţă

Spre cerul limpede şi rece

Pătrunde-n suflete noastre

Mândrul vostru cânt.

Stelele se aprind în văzduh

Cu sclipiri de diamante.

Raza palidă a lunii

Ascultă a vostru sfânt colind

Ce-ngână al nopţii vânt

Cu armoniosul vostru cânt

Clopoţei de argint, clopoţei de argint

Şi îngerii-s treziţi din cer

Şi-n cor îngână un cânt

Şi-n inimă-n descânt

Duiosul vostru colind.

Viaţa-i trecătoare ca un fulg

Viaţa trece ca un fulg

Fulgi de nea s-aştern pe colină

Şi vine seara întunecatului amurg

Învăluie totul în tristeţea grea.

Dragostea-i trecătoare

Se spulberă în vânt, precum petale-n crâng

Şi roşul amăgitorilor maci

Ce-n lan înfloresc, împrăştiind jar în jur.

Lanul auriu apare ca un rug

Şi pomii-s acum în floare, împrăştiind fulgi albi,

Zarea-i de lumină plină

Dar ajunge o adiere de vânt

Şi ning petale în lacrimi de lumini.

Cântă-n zori, triluri de privighetori

Parcă-s toţi îngerii coborâţi pe pământ

Şi-l cântă-n slavă.

Dar vine furtuna întunecând zarea

Apleacă florile la pământ

Şi păsări zburlite se ascund în crâng

Ninge cu fulgi albi

Ca-n plină iarnă.

Zori de zi

Ploua mărunt şi des

În înnegurata dimineaţă

De abia zărit, prin neguri întunecate

Un nor se arată

În zori de zi, trecu-n fior

Peste natura îngheţată.

E iarna palidă şi albă

Peste creşte sure se arată

Vântul cel pribeag adie a pustiu

În cristalul apei se arată

Tremurând îngălbenind unda clară

O frunză ce-a căzut dintr-o salcie plângând

Îngălbenind limpezimi de ape.

Şi-o boare albeşte

Copacii sălbaticei păduri

Şi pustiu în urmă creşte.

Pe când ziua scade

Noapte-n umbre creşte.

O, cât alb e în zare!

Ce minunată-i, în zori, grădina,

Pături albe de zăpadă, crengi

aburind, cu promoroacă

O, cât alb e în zarea fermecată!

Un vânt uşor, parcă străbate, cad

Fulgi de nea în neştire

tresărind uşor păsări mii

sub pururi de nea, zgribulite

Parcă-i un basm dintr-o

poveste, spusă la gura sobei

din timpul ce trecu, de bunicu:

trecut-au toate peste vremi ce

făr de ştire spusese, precum i-n firea

omenească

Păsării însingurate tronează

ascunse sub crengile de cleştar.

Doar o vulpe vicleană cu coadă,

stufoasă strecoară încet,

printre copaci se lungeşte

Şi pândeşte, doar, norocu-i va surâde.

Vreo pasăre rătăcită, făr de ocrotitoarele

crengi iar cădea în gheare ca-n alte

dimineţi.

Şoimul

Un şoim zbura-n văzduh

Cu aripa-i întinsă

De rouă picurată

Neguri, nori şi ceaţă

Atingea cu neagra-i lui aripă.

Şi zbura-n lumini albastre

Tot mai aproape de minunatele astre

Spre soare zbura ca o săgeată

Nepăsându-i de distanţă

Dintre noi şi ape.

O clipă mai privea către hăţişuri

Privirea şi-o rotea fugară

Poate vre-un iepure să sară

În calea luminii

Doar o clipă locului sta

Şi iar se-nălţa

Ca o suliţă solară.

Amurgul când se lasă

Amurgul când se lasă-n zare

Învăluie necuprinsul alb de nea,

E o linişte parcă nefirească peste cetate.

Priviţi, cât nesfârşit de alb,

De al iernii belşug a înflorit pădurea,

Copacii-s de purpură, albastră,

Dezgoliţi de frunza-n iarna grea,

Înfiorat eşti de atâta măreţie

În codru, în troiene de zăpadă

Unde-i trilul ciocârliei?

Ce se-nălţa în văzduhul necuprins

Se părea căci un înger din cerul sfânt.

Alunecă încet, dintr-un nor pe pământ.

E totul alb, amurgul încet se cerne,

Peste oraşul liniştit

Brazde însângerate de zăpadă,

Scânteiată în pale raze de lună.

Totu-i minunat, un miraj,

Amurgul când se lasă,

Doar sufletul mi-e pustiit

De cruda-mi singurătate.