Mândria, un păcat devastator

Mândria invadează sufletele neîntărite ale oamenilor şi produce răul.
Răul acesta exercită un fel de iradiere producând în cel ce-l primeşte ispita de a se îndulci de plăcerile inferioare ale aceluia şi de asemenea, pornirea de repulsie duşmănoasă. Omul acesta păcătos caută spre lucruri ca să le domine, sau cel care priveşte şi spre oameni o face tot ca să-i domine, socotindu-i simple obiecte. Însă ceea ce el domină, în realitate este dominat de acestea, relaţia idolatră este opusul relaţiei de comuniune în libertate. Dumnezeu nu ne domină cum ne domină idolul, ci ne face liberi pentru a ne scoate din pofta de dominare, în libertatea iubirii. Datorită mândriei există şi înălţări ale răutăţii, cei ce sunt aici nu văd departe, se văd numai pe ei, le văd pe toate mici şi pe ei mari, însă acestea sunt înălţimi false. Pofta după cele pământeşti nu se satură niciodată, te saturi de desfrâu, te duci spre băutură şi invers, sunt pofte alternative pe care le saturi pe rând şi se golesc pe rând, însă în nici una nu poţi înainta la nesfârşit, ca în cunoştinţă şi virtute. Varietatea păcatelor suferă totuşi de o mare monotonie, departe de a înainta la infinit prin satisfacerea poftelor, te întorci mereu în loc, sau în aceleaşi locuri, este o nesăturare infinită în monotonie, este o infinitate de platitudini.
Doar răul pune o margine binelui, răul nu este creat de Dumnezeu, propriu-zis răul nu are o subzistenţă în el însuşi, nu are nici un ipostas, răul are ca fundament voia făpturii, care este schimbătoare, de aceea răul, produs în mare parte de mândrie, nu are o existenţă de nedesfiinţat. Chipul răului este o mască pentru om pusă pe adevărata lui faţă, masca aceasta stă acolo prin imitarea mincinoasă a binelui de către acei oameni răi şi mândri care o poartă.
Vă prezint, în continuare, câteva fraze scrise de Sfântul Grigorie de Nyssa, pentru a vedea, până la urmă, ce este omul şi ce efecte face această mândrie devastatoare a lui, a omului.
„Ce este deci omul? Voieşti să-ţi spun cel mai de laudă şi mai de cinste dintre cuvinte? Dar Însuşi Cel ce împodobeşte cele ale noastre şi întocmeşte în chipul cel mai pompos firea noastră cea de bun neam spune că firea noastră este din lut şi mărirea şi strălucirea celui mândru sunt rude cu tine…Apoi, nu roşeşti, tu, alcătuire de pământ, tu care vei fi peste puţin timp praf, băşică de aer, care ai în tine o răsuflare de-o clipă, umplându-te de mândrie şi umflându-te de îngâmfare şi lărgindu-ţi mintea de un cuget deşert? Nu vezi cele două margini ale vieţii omului, cum începe şi în ce se sfârşeşte? Te mândreşti cu tinereţea şi priveşti la floarea vârstei şi te încânţi de frumuseţea chipului, de forţa mâinilor în lucrare, de picioarele sprintene la sărituri, de fluturarea şuviţelor de păr în vânt, de obrajii rotunzi, de haina ta de purpură înflorită, de ţesătura de mătase a veşmintelor tale împestriţate cu chipuri de războinici şi de animale, sau cu cine ştie ce istorii? Sau poate te uiţi cu atenţie la sandalele tale ce scânteiază în negreaţa lor şi bucură privirea cu cusătura liniilor lor? Te uiţi la acestea, dar nu te uiţi la tine? Te voi arăta pe tine ca într-o oglindă, cine şi cum eşti.
N-ai văzut în mormintele de obşte tainele firii noastre? N-ai văzut grămezile de oase aruncate unele peste altele? Căpăţâni de trupuri goale, privind înspăimântător şi tulburător prin găurile golite ale ochilor? N-ai văzut guri cu dinţii descoperiţi şi alte mădulare aruncate la întâmplare? De le-ai văzut acelea, te-ai văzut pe tine însuţi. Unde sunt semnele florii de acum? Unde, culoarea frumoasă a obrajilor? Unde, floarea buzelor? Unde, frumuseţea strălucitoare a ochilor luminând sub streaşina sprâncenelor? Unde, nasul drept aşezat în mijlocul frumuseţii obrajilor? Unde, pletele curgând pe grumaz? Unde, şuviţele fluturătoare? Unde, mâinile ce întind arcurile? Unde, picioarele ce călăresc? Porfira? Visonul? Hlamida? Brâul? Sandalele? Calul? Alergarea? Nechezatul? Toate, prin care sporeşte acum îngâmfarea ta? Spune-mi, unde sunt acestea, acelea pentru care te înalţi şi te socoteşti acum lucru mare? Unde sunt nălucirile acestea din somn? Oare există vreo umbră mai subţire, ce scapă oricărei atingeri, ca visul tinereţii care se arată o clipă şi trece îndată? Iar posturile de conducere şi stăpânirea peste alţii, legată de aceasta, se fac cel mai mult prilejuri de mândrie. Căci sau pătimesc de mândrie din pricina conducerii ce o au, sau ea îi mână spre posturi de conducere, sau vorbirile despre conducerea avută, chiar dacă nu o mai au, înviorează deseori boala aceasta. Şi ce cuvânt are atâta putere ca să pătrundă în auzul lor, ca cel umplut de laudele linguşitorilor?”
Sfântul Grigorie de Nyssa a scris aceste cuvinte, deosebit de actuale şi astăzi, în „ Despre fericiri”, Cuvântul I, acum peste o mie şase sute de ani!