Ce este răul

Nu doar bunătatea radiază ci şi răul. Răul acesta nu învăluie într-o comuniune pe cel de la care iradiază şi pe cel spre care vine această iradiere, pentru că, desigur, comuniunea este viaţă, iar opusul comuniunii este împietrirea. De aceea cu mult mai puternic se împietreşte, faţă de oameni, omul care caută doar spre lucruri, pentru a le domina, sau omul care se uită la oameni pentru a-i domina, considerându-i simple obiecte. Drept urmare acest om devine de piatră ca şi obiectele sale. Însă obiectele acestea îl domină, ele se transformă în piatră, transformându-l şi pe el în piatră. Obiectele acestea îl domină pe acest om exact ca nişte idoli, iar această relaţie de idolatrie înseamnă opusul relaţiei de omuniune în libertate. Dumnezeu nu domină pe oameni cum domină, sau încearcă să domine idolul, Dumnezeu îi face liberi pe oameni pentru a-i scoate din îngustime şi din lăcomia dominării şi a-i aduce în libertatea iubirii. Suprema cădere a omului se întâmplă atunci când Dumnezeu este socotit un obiect, o esenţă, o lege, o substanţă impersonală, sau lumea înconjurătoare.
Doar răul pune o margine binelui. Unde nu este răul nu este oprit a se răspândi, în tendinţa lui intrinsecă. Sunt şi vârfuri, înălţimi ale răului, cei care sunt aici se văd doar pe ei, ei sunt mari, toţi ceilalţi, mici. Aceste înălţimi sunt false. Răul nu este creat de Dumnezeu, propriu-zis răul nu are o subzistenţă în el însuşi, nu are nici un ipostas. Diavolul are existenţa de la Dumnezeu, deşi a strâmbat-o prin voia lui. Răul are ca fundament voia făpturii, care este schimbătoare, de aceea răul nu are o existenţă de nedesfiinţat. Binele îşi are fundamentul în fiinţa creată de Dumnezeu şi în voia lui Dumnezeu, în ultimul fundament al fiinţei, de aceea de nedesfiinţat. Este legat de existenţa care-şi are fundamentul în Dumnezeu. Răul nu este legat în mod indisolubil de fiinţă, el nu este ontologic, răul acesta se sprijină pe o formă a libertăţii care nu este necesară, nu este de nerevocat. De aceea posibila eternitate a răului este legată şi ea de posibila nerevocare, din libertate, a unei forme a libertăţii creaturii. Pentru noi creştinii, existenţa răului este o dovadă a libertăţii noastre. Concepţiile pantiste nu pot explica răul, ele îl leagă de fiinţă, de ce ţine răul de fiinţă, nu pot explica. Dumnezeu acceptă decizia omului în a face răul şi în a-şi da pedeapsa pentru el, pentru că repectă libertatea omului.
Chipul răului este o mască pentru om pusă pe adevărata lui faţă, masca aceasta stă acolo prin imitarea mincinoasă a binelui de către acei oameni răi care o poartă. Binele este solidar cu finţa, răul este contrar fiinţei, iar poftele plăcerilor materiale nu au durată mare şi nu zidesc fiinţa, spre deosebire de bine, a cărui dorinţă durează mereu şi zidşte fiinţa.
Răul este un parazit pe fiinţă, o ştirbeşte în interiorul ei, întâi este fiinţa, pe urmă poate apare o strâmbare a ei, acesta este răul. Răul nu ţine în mod necesar de fiinţă, cum spun panteiştii, care spun că nu există nici o posibilitate de a scăpa de rău, posibilitatea răului este dată în libertatea ce o are omul creat, conştient.
Cu voia sa, omul creat se poate îndrepta şi spre nefiinţă, şi să se amestece cu ea. Acesta este răul.