Scriitori români de pretutindeni: Theodor Damian (S. U. A.)

Aşa gândeam şi visam

Să te duci o dată pe 
săptămână la râu şi să-ţi 
spui acolo păcatele 
cu voce tare 
să plece de la tine 
mânate de vânt şi de valul mărunt 
du-te 
ţi-am spus judecând 
şi visând la ideea c-aş putea 
deveni râu eu însumi 
şi tu ai veni la mine 
să-ţi strigi în gura mare cântecul înlăcrimat 
eu să-ţi primesc spălarea mâinilor 
şi să rămân totuşi curat 
aşa gândeam şi visam 
la ideea că aş putea 
ca eu râul să te locuiesc 
să-mi fac sălaş în adâncurile tale 
cu munţi mari şi mici 
şi tu nici să nu te mai deplasezi 
la râu 
ci să te cobori în tine în mine 
la râul lacrimilor mele să strigi 
păcatele cu lacrimi 
până ce nu te mai întorci pe tărâmul cel vechi 
nu tu în pustie 
ci pustia în sufletul tău 
spre izbăvirea noastră de cel rău. 

Ca o vrajă a vieţii cerul

Existenţa este o vânătoare de cercuri 
cercul este marea metaforă 
din cercuri venim 
din marile sfere 
şi big-bang-ul este un cerc 
este cercul redus la esenţa ultimă 
Eram mic şi nu ştiam ce fac 
când mânam cercul pe stradă 
cu o sârmă meşteşugit adaptată 
sau cu un băţ 
credem că mă joc 
ca o vrajă a vieţii cercul 
de fapt cercul mă juca pe mine 
eu preot păgân 
curat la suflet şi la strămoşi 
un ritual pe atunci fără sens 
nu aveam voie să înţeleg 
acum văd dar nu tot 
prins la mijloc în labirintul întretăierilor lor 
fericit pentru că la mijloc 
toate geometriile sfârşesc în cerc 
aşa cum ochiul geme rotund 
chemat de abis 
când cercul trupu-mi frământă 
n-ai să crezi 
până n-ai să citeşti la vreme de seară 
singur 
dezmierdarea din lacrima frântă. 
Ajunge gândeşti 
prea multă lacrimă într-un cerc 
ar trebui să nu mai fii unde eşti 
dar cercul e infinit 
nu se ştie câtă lacrimă-n râs 
sau cât râs 
în lacrimă-i răsucit. 
Priveşte gura mare, frumoasă, flămândă 
a cercului 
aruncă sclipiri astrale spre sângele tău 
ca privit de şarpe aşa stai 
statuie de marmoră, de sare, 
de lut, de abur mocnit 
o, dulce dintele morţii 
când te-a pătruns dar n-ai murit 
Din când în când o zvâcnire 
prelungă, tristă şi grea 
mi-e aripa cu care mă apăr de moarte 
şi pana cu care arunc după ea

Ca apele Menecaduzei

Iarăşi mă uit la planeta rotundă 
mereu bătătorită de călători 
şi mereu proaspătă 
ca apele Menecaduzei 
ce curge şi stă 
şi se agită-n fiori 
Planeta rotundă 
ispită uriaşă 
cresc cu faţa spre ea 
în propria mea libertate predestinat 
mereu chemat de moarte 
şi mereu înviat. 

 

Cândva voi trece hotarul acestei munci

Apa se prelinge dezmeticită 
din scorburi în dezgheţ 
Lăcustele au dat iama-n răsărită 
vacile Domnului cu aripile roşii 
învaţă să zboare 
au oare 
unde mă voi afla eu atunci 
voi visa iar cele două lumi 
rotunde şi negre 
istorie a celui mai dulce pelerinaj 
mâncat ca pâinea cea de toate zilele 
dulceaţa aceasta mă va munci 
o voi ascunde în scorburile protejate 
de soare, 
ziua 
împotriva tâlharilor nopţii 
sub aripile frumos colorate ale 
vacilor Domnului 
noaptea 
contra furilor zilei 
cândva voi trece hotarul acestei munci 
au oare 
unde voi fi eu atunci?

Căutătorii de lut ne vor invada templele

De aici de la mine 
se vede cerul 
asta pentru că mai am de spus 
ceva 
până acum am umblat 
prin multe ceruri 
cărând pământul în urma mea 
se mai nasc deci la Sarmisegetusa 
statui cu cap de aur 
trup de argint 
şi picioare de lut 
în noua Indie 
se mai plânge pe Menecadusa 
s-a descoperit că lutul 
e la fel de preţios ca aurul 
căutătorii de lut ne vor invada 
templele 
în partea dinspre mine a pământului 
pulsul bate de la răsărit 
spre apus 
pentru că de aici se mai vede cerul 
de aceea mai am ceva de spus.