Teza 8. Ce sunt păcatul şi pofta trupească

Sfântul Grigorie vede amestecul dintre bine şi rău în fructul păcatului, în faptul că păcatul are în sine, la început, o plăcere, care are o aparenţă de bine. După puţin timp se iveşte suferinţa care înseamnă răul dezgolit de ceea ce părea bun.
Binele este, inevitabil, amestecat cu răul, pentru că răul pentru a exista are nevoie de bine. Nu poate exista un rău în care să nu fie şi fiinţa în care subzistă el. „Şi plăcerea simţită în săvârşirea păcatului, sau în ispita lui, se datoreşte tocmai acestei atracţii exercitate asupra omului în fiinţa în care se găseşte.” În om se produce o slăbire a legăturii între suflet şi trup, adică o slăbire a legăturii omului total cu fundamentul său divin, o slăbire a libertăţii lui cu fiinţa lui. Poate rămâne o altă libertate, care poate merge cu latura lui de suprafaţă, cu trupul, cu poftele lui, care are ca esenţă ceea ce nu există, nimicul, însă această libertate a părăsit legătura sa cu sufletul, cu raţiunea umană şi cu Dumnezeu, libertatea aceasta curge împotriva fiinţei fundamentale a omului pe care o slăbeşte.
Virtutea înseamnă o expresie a raţiunii care ţine în echilibru toate activităţile sufletului, în timp ce păcatul este o dezordine în om care duce spre moarte. Puterea se arată nu în forţele desfăşurate după nişte legi, ea se vede în măsura arătării personale şi libere a bunătăţii. Binele este cel mai greu de făcut. Păcatul cuprinde în sine pedeapsa, omul se pedepseşte el însuţi atunci când păcătuieşte. Despărţirea de Creator este şi păcat şi pedeapsă.
Pofta după cele lumeşti nu se satură niciodată, te-ai plictisit de desfrâu, te duci spre beţivănie, sunt pofte alternative pe care le saturi pe rând, şi te atrag pe rând, sunt de fapt nişte goluri în fiinţa poftitoare a omului, care se satură pe rând şi se golesc pe rând. Cunoştinţa şi virtutea înaintează permanent, aducându-ţi ceva nou tot timpul, însă nici o poftă trupească nu poate înainta la infinit. Aceste pofte sunt într-o monotonie şi varietate superficială, omul se întoarce mereu în acelaşi loc, este de fapt o infinitate de platitudini.
Toate relele dintre oameni vin din patimile lor. Plăcerea trupească trece repede pentru că în trup nu încape prea multă materie a plăcerii. Toate săturările de plăcere trupească sunt finite pentru că se satisfac cele finite prin trupul finit, cele materiale nu mulţumesc niciodată pentru că tot timpul rămân în finit.
Patima este neraţională deoarece produce dezbinare şi dezordine în om, între el şi lume.